Skip to content

Cine trage sforile și în interesul cui? Partea II (2003 – 2013)

     În anul 2003, eu mă mutasem deja din Hawaii în Florida, iar Octavian Andronic se mutase și el pe alte meleaguri, nemaiavând vreo tangență cu ziarul pe care îl înființase, ziarul Libertatea. Aproprierea lui de Ion Iliescu și cei din jurul lui i-a înlesnit o nouă adresă și chiar și un nou hobby. Începând cu anul 2003, nou înființata (2002) sa agenție de știri, Amos News publica un gen de știri despre mine diametral opuse cu ce se publicase cu exact 10 ani în urmă în ziarul Libertatea. Profesional însă, accesul său la știri era impecabil. Comparat cu toate celelalte surse pe care le-am găsit pe internet: Adevărul, România Liberă și toate celelalte ziare, Amos News a publicat, de departe, cea mai completă informație, incluzând până și numele petentelor, omise de toți ceilalți. Mai mult decât atât, el a publicat corect de la început și prenumele celei de a doua petente, Aurelia Marinela Aksan, prenume care, după cum veți vedea în capitolul III al acestei relatări, are importanță, pentru că apare de la un moment dat în toate celelalte publicații numai sub forma de Marilena. Poate li s-a părut lor că sună mai bine, nu știu, nu am nici cea mai mică idee ce-a motivat alegerea lor. Eu eram vânat pentru cea mai mică greșeală, iar Presa, Primăria și Prefectura puteau să scrie orice le trecea prin cap.

     „Prefectul Capitalei a revocat dispoziția 820/11.02.2003,” suna titlul din Amos News, purtând data de Luni, 03/11/2003 și ora 21:45 (pe site-ul lor stă scris 11/03, dar asta este transcrierea anglo-saxonă a datelor și este evident greșit).

    „Prefectul Municipiului Bucureşti, Petre Botezatu Enescu, la solicitarea petentelor Ioana Preda şi Aurelia Marinela Aksan a analizat, pe baza normelor metodologice aprobate prin HGR nr. 498, punctul 20.6, actele care au stat la baza emiterii Dispoziţiei 820/11.02.2003 a Primarului General, constatându-se că aceasta a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale. În litigiu s-a aflat un imobil situat în Bucureşti, Calea Şerban Vodă nr. 124, sector 4, care prezintã şi numãrul poştal 65 pe Str. Olimpului format din teren în suprafațã de 266, 47 mp şi construcție S+P+4E, restituit lui Jordan Nickolas (cetăţean străin) în condiţiile în care actele depuse la dosar dovedesc cã imobilul a aparținut lui Iordache Minciulescu care prin testament a lăsat această proprietate Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti. Ca atare, actele depuse la dosar de către Jordan Nickolas nu fac dovada calității de moştenitor al imobilului mai sus menționat care a aparţinut defunctului Iordache Minciulescu. Pe timpul controlului efectuat de specialiştii Prefecturii Capitalei, Primarul General a fost obligat să revoce în mare grabă Dispoziţia 820/11.02.2003, ca fiind nelegală.”

    Miercuri 03/03/2004, Amos News, publică un nou material: „Prefectura verifică sesizările primite în legătură cu emiterea dispoziţiilor Primarului General.” O serie întreagă de noi amănunte erau revelate, principiile metodologice și felul cum a fost făcut controlul, “…la camera 104 a Primăriei, Cabinetul domnului Secretar General Dumitru Stănescu, care a participat împreună cu reprezentanții Comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Primăriei…” De fapt, cred că întregul material trebuie analizat cu atenție, deși lectura sa este cât se poate de dificilă. http://www.amosnews.ro/arhiva/prefectura-verifica-sesizarile-primite-legatura-cu-emiterea-dispozitiilor-primarului-general-03-03

      Lăsând la o parte faptul că donația bunicului nu mai era de mult în vigoare pentru că nu se îndeplinise sarcina, mi-au sărit imediat la ochi, de la prima citire, o serie întreagă de iregularități din documentul Prefecturii – ortografierea greșită a prenumelui meu ca Nickolas fiind cea mai minoră, deși, ne putem toți întreba, Nicholas, Nickolas, este chiar așa sigur că vorbim despre aceeași persoană? Am avut nenumărate probleme în trecut din pricina unei singure litere dactilografiate greșit. Aparent, Prefecturii nici nu-i păsa de asta. Mult mai grav mi s-a părut însă faptul că am fost declarat cetățean străin. Ce se întâmplă cu cetățenia mea română m-am întrebat, se poate să fi fost, chiar așa, revocată peste noapte? Sunt totuși cetățean român prin naștere, am plecat legal prin căsătorie în 1972, am menținut în continuare pașaportul românesc și îl foloseam după nevoie împreună cu cel american, practic eliminându-mi nevoia de vize în majoritatea țărilor pe care le vizitam. Dar, în anul 2003, implicația imediată a termenului „cetățean străin” era foarte clară: toate terenurile de sub clădirile care îmi fuseseră atribuite aveau să îmi fie luate înapoi imediat.

     M-am dus la Primărie și am întrebat:

    „De ce se anunță în Amos News că Prefectul a revocat Dispoziția, că doar Primarul a revocat-o, nu Prefectul. Se încearcă cumva să se influențeze publicul înaintea alegerilor trâmbițând o astfel de mare realizare a prefecturii?”

    „Nici gând,” mi s-a spus cu condescendență. „Vreo greșeală de tipar.”

    „Ca cetățean străin, ce se întâmplă cu terenurile?”

     „Se vor redacta noi dispoziții în concordanță cu noul dumneavoastră statut,” mi s-a răspuns.

    „Și cu donația, ce se întâmplă cu donația bunicului? Ce se întâmplă cu mine,” am întrebat, procesând în viteză informația știută de mic: donația fusese un act comisoriu, (mi se spusese asta de mai mulți avocați, chiar și de tata), așa că, potrivit lor, imobilul se întorsese de mult la proprietarul inițial și la moștenitorii lui.

     Țin minte că tata îmi spusese odată că, dacă, după 50 de ani nu se împlinește sarcina donației, ea se autoanulează – iar cum cei 50 de ani de la citirea publică la tribunal a legatului bunicului în iunie 1940 se îndepliniseră deja în 1990, se părea că toate problemele sunt rezolvate. Pe urmă, alți avocați mi-au spus că termenul nici nu era de 50 de ani, era mult mai mic. Fiecare oferea însă o altă părere. Măcar nimeni nu a spus vreodată că termenul e mai mare de 50 de ani..

     „Veți primi informația în termen de 30 de zile,” mi s-a răspuns.

     „Bine, dar tot voi, Primăria, ați vândut în 1999 unei persoane particulare întregul imobil de la Șerban Vodă 126, cunoscut de ani de zile în cartier drept Clădirea Minciulescu, imobil care avea exact același statut ca și Șerban Vodă 124 – chiar voi singuri, voi Primăria, mi-ați spus-o acum luni de zile, că dacă îmi veți putea retroceda 124, de-aia mi-o veți da, din cauza lui 126! Să zic mersi că voi primi măcar una din două – ok, nu zic că mi-ați spus specific asta, în chiar aceste vorbe, dar în capul meu cam așa a sunat!”

     „Treizeci de zile,” mi s-a răspuns la ghișeu.

     Bineînțeles, până la urmă, n-am primit niciodată nici un fel răspunsuri și am continuat, de unul singur, să îmi imaginez  tot felul de scenarii și de ipoteze. Ce se întâmpla, de fapt, atât la Primărie, cât și la Prefectură, n-am aflat de fapt niciodată.

    Așa a început deci ciudata mea odisee de proprietar/neproprietar, o călătorie în spațiu și timp în chip de cometă periodică care apare pe firmament odată la fiecare 10 ani. Știam că Traian Băsescu fusese în tinerețe căpitan de cursă lungă. Am decis să-l studiez, așa, măcar pentru mine, pe generalul Petre Botezatu. Se părea că punctul de zenit al carierei sale îl constituise comanda Batalionului Călugăreni în Lubango, Angola, batalionul său fiind încadreat în forțele de pace de sub egida ONU. Intrigat de experiența angoleză a d-lui Botezatu, am căutat să stabilesc dacă urmele prezenței sale acolo mai puteau fi găsite și acum.

     Cum eu nu am vizitat vreodată această țară, am cerut ajutorul bunului meu amic, Horia Gligor, un alt vizitator român al Angolei care îl succedase pe general, cu numai 10 ani mai târziu. Site-ul https://www.youtube.com/watch?v=zJauUwMnOtw vă redă o scurtă discuție pe această temă (o veți găsi, de fapt, chiar în clipul de început al acestui blog.) Horia menționase la un moment dat chiar și o carte scrisă de d-l Botezatu, „Batalionul 2 infanterie „Călugăreni”: căști albastre – în misiunea de menținere a păcii din Angola” (editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001). Ce coincidență, mi-am zis, eu am scris o carte, una singură publicată în România, la fel a făcut și dânsul, tot una singură. Poate că antagonismul acesta generat de ideologie să nu fie un chiar așa de mare obstacol, poate că noi doi putem chiar discuta civilizat într-o zi, poate că..

     Am continuat să caut pe internet arhive de ziare angoleze. Am dat peste edițiile în engleză ale reputatelor jurnale locale „O Apostolado” și „O Pensador”, publicate în provincia Huila, din Angola de Sud. Foarte interesant era că, într-adevăr, locuitorii din zonă își aduceau aminte de generalul Botezatu, cunoscut mai mult însă prin apelativul respectuos Velho Bainha (Old Man Scabbard, apărea în traducerea engleză), un fel de Moș Crăciun local, îmi închipui, unul cu traista lungă, plină de medicamente și daruri folositoare. Aparent, precizia militară cu care Velho Bainha a eradicat molimile și epizootiile vitelor locale a rămas de pomină. „Vită bolnavă, vită sănătoasă,” spuneau localnicii cu admirație, „După ce în 1997 ne-am însușit, e adevărat cu chiu, cu vai, consemnul magic, focarul de infecție de la frontiera cu Namibia a dispărut, fără să fie mai nevoie de-o singură gheretă de control pe malul angolez al fluviului Pruta.”

      Concluzia mea a fost că aveam totuși de-a face cu un om onorabil. Întreaga sa carieră se baza pe cinste. Și-n cazul său, ca și în cel al lui Băsescu, eu cred că cei care le puneau pe masă hârtiile la semnat știau mult mai bine ce se întâmplă. Totuși dacă aveam de gând să fac o plângere de abuz de serviciu, căci, în mintea mea, să folosești informații trunchiate doar ca să acuzi prin ricoșeu un adversar politic este clar un abuz, plângerea, pe numele de Botezatu ar fi trebuit să o fac. Cu reputația lui de om integru și cu poziția stratosferică în armată, știam că o astfel de plângere nici nu ar fi fost băgată în seamă. Puteam să o depun undeva, desigur, dar depusesem destule plângeri la Primărie ca să le știu soarta: rămâneau depuse.

     Chiar dacă DNA-ul fusese înființat deja (aparent cu un an în urmă), eu n-auzisem vreodată de el în 2003, sincer nici n-am știut că există un DNA în România până am aflat de Laura Codruța Kovesi.

      Tot ce știam atunci, în acel moment din timp, era că ajunsesem la genul de concluzii care mie nu-mi foloseau la nimic.

    Văd că ați ajuns să citiți aceste ultime rânduri, înseamnă că ați parcurs deja în întregime atât Partea I, cât și Partea II-a. Sincer, ați face o mare greșeală să vă opriți aici, căci Partea III-a este, de departe, cea mai interesantă. Veți afla despre „șoarici” și câte și mai câte.

Published inArticole publicate

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

fight fire with fire