Skip to content

Cine trage sforile și în interesul cui? Partea III (2013 – 2023)

     Repet ca să fiu auzit bine, că nici astăzi, în 2015, eu nu știu dacă acești doi oameni, Traian Băsescu și Petre Botezatu, ale căror semnături pe diverse acte mi-au bulversat în toate felurile viața, au înțeles cu adevărat ce au semnat. Au înțeles, sunt sigur, intenția dispozițiilor emise, să se restituiască casele celor păgubiți, în cazul lui Băsescu; iar Botezatu Enescu dorea să se stabilească odată pentru totdeauna primatul Prefecturii asupra Primăriei, așa cum suna ordinul direct al lui Dan Ioan Popescu, Ministrul Economiei și, mult mai important, șeful PSD pe București. Ordinea ierarhică între cei doi era deja bine stabilită. Solicitat la inaugurare de către „Curierul National” „să menționeze ce strategii, tactici si „muniții” va folosi în lupta împotriva Primarului Băsescu, Prefectul Botezatu a recunoscut că nu are răspuns. Dan Ioan Popescu a adăugat însă: „Curtea de Conturi și alte instituții abilitate stabilesc dacă un primar are abateri sau face infracțiuni. Am cerut domnului prefect să se implice în această chestiune.”

    Generalul Petre Botezatu Enescu și-a început în acea zi, 11 iulie 2003, cariera de prefect anunțând „Servesc patria,” după care a făcut imediat o analogie între experiența sa de guvernare a orașului Lubango din Angola și cea a Bucureștiului. Noul Prefect era și este, din toate relatările, un om hotărât, care știa, ca orice militar, să dea și să urmeze ordinele. Pe 4 Noiembrie 2003, Botezatu l-a forțat pe Primar să anuleze propria Decizie de Retrocedare către mine, deși orice jurist de la Primărie știa că un Primar nu posedă vreun mecanism legal de a-și revoca actele semnate (și într-adevăr, peste câteva luni decizia de revocare a fost și ea, la rândul ei, anulată.) Și, doar nouă zile mai târziu, pe 13 noiembrie 2003, utilitatea sa pentru PSD aparent epuizată, generalul în rezervă Botezatu a fost înlocuit în funcția de Prefect al Capitalei de către Ovidiu Grecea, fostul Consul General al României în Brazilia, fost economist, un om considerat „mai dinamic” de către Dan Ioan Popescu, eminența din umbră a PSD.

      Desigur, după episodul Jordan, cei doi antagoniști de la vârf și-au continuat, fiecare în felul său, viața politică. Toți știm că Traian Băsescu a fost timp de 10 ani președintele țării, dar mai puțin știut este că Petre Botezatu Enescu s-a întors la viața militară, continuând să avanseze în grad, deși de atâția ani el era, cel puțin pe hârtie, pensionar. Ultima dată când am găsit referințe despre fostul Prefect a fost pe 1 octombrie 2013 la aniversarea a 20 de ani de la înființarea Batalionului 2 Infanterie Călugăreni. Ca unul dintre comandanții batalionului într-un moment definitoriu al istoriei sale, Petre Botezatu a ocupat locul de cinste în audiență. „Când am fost numit comandant pentru a duce batalionul în prima sa misiune în Angola,” a spus fostul Prefect, „Erau 758 de oameni foarte bine pregătiţi, o forţă! Şi vreau să spun că am fost deosebit de încântat să aflu că acest batalion a mai parcurs, de-a lungul existenţei sale, încă şase misiuni externe şi, de fiecare dată, s-a întors victorios. Este o tradiţie ca, după fiecare misiune, acest batalion să se întoarcă victorios acasă, cu efectivul complet.” Generalul maior doctor Botezatu nu a menționat cea de-a șaptea victorie, manevra de înfășurare prin flanc, urmată de marșul rapid de noapte care a asigurat preluarea uneia din casele Minciulescu. El nu a mai revenit niciodată la cazul meu, și, după știința mea, nici măcar nu a mai rostit vreoodată numele Nicholas Jordan în public.

     Și mai surprinzător, nici președintele Traian Băsescu nu a mai revenit vreodată la cazul meu. Nici el, după știința mea, nu a mai rostit numele meu în public. Probabil că Primarul Băsescu ar trebui să rămână pentru mine la loc de cinste, persoana care a semnat Deciziile de Retrocedare și astfel o parte din averea părintească, deși distrusă valoric, mi s-a returnat. În schimb, Primăria (a sa ori cea a sectorului 4) m-a jefuit fără milă vânzând apartamente și anulând în cea mai mare parte efectul retrocedărilor. De ce mi s-au restituit atâtea mansarde, de pildă? Vestita doamnă Marinela Aksan, atât de mediatizată ocupa una dintre aceste mansarde. Puteți vedea poze din spațiul ocupat de dânsa chiar în acest blog. Poate cineva să explice atunci de ce doamna Marinela Aksan a refuzat locuința oferită cu atâta generozitate de Primarul Sectorului 4?

     De fapt, doamna Aksan este mediatizată mult mai intens sub numele de Marilena Aksan (și numai așa, ca Marilena Aksan), poate că sună mai bine prezentatoarelor de la Antena 3 și România TV. Cum dânsa mi-a dezgropat morții și arată fără jenă în fața camerelor de luat vederi pozele părinților mei (identficându-i greșit, printre altele), mi-am permis să cercetez și eu pe internet, după ani de îndurat în tăcere un scandal care văd că nu se mai termină. Așa am descoperit că, deși nu a protestat niciodată că este numită Marilena, Marinela Aksan nu scrie numai plângeri la dictarea celor de la Primărie și Poliție (și, de ce, nu chiar și a Parchetului – cum putea ea altfel să identifice într-o Depoziție la Parchet din 2015, data la care am intrat în țară în 1990, ba chiar și numărul pașaportului). Și totuși chiar și la Parchet ea rămâne Marilena. Nu i s-a cerut niciodată buletinul? Până și avocații mei care au depus o Plângere Penală contra d-nei Aksan, au refuzat să o identifice ca Marinela, pentru că în toate comunicările cu Poliția, Primăria și Parchetul ea fusese identificată ca Marilena.

      Cine este atunci Marinela Aksan de la aceeași adresă, Șerban Vodă 124, o persoană care se pare că locuiește cu acte de la Primărie și la etajul 2 (Marinela) și la mansardă (Marilena)? Aveți răspunsul chiar în fața ochilor. Marinela/Marilena Aksan este o persoană care, atunci când nu este controlată cu grijă de către Poliție și televiziunea de partid, face exact ce facem cu toții, scrie ea însăși plângeri indignate pe internet:

—————————————————————————————————————————————————————————-aksan marinela (16 septembrie 2010, ora 9:o5 pm)                              https://antipoluare.wordpress.com/cazuri-poluare/primarii-sector/
subsemnata aksan marinela domicilu an bucuresti strada serban voda nr 124 et 2 ap 8. Va aduc la cunostinta ca la subsolului blocului este .soarici, apa foarte mare care miroase de nu poti sa deschiz un geam sa airisesti casa . Sant si copii care nu pot sa stea nici in curte sa se joace VA ROG SA NE AJUTATI va multumesc cu stima si respect nr tel 0745400286”.
 —————————————————————————————————————————————————————————-
Aksan marinela aurelia Firma Kalimera fass-fud pe la statia de metrou constantin brancoveanu . vreau sa se faca control la acestia care isi batjoc de oameni care muncesc si porma ii dau a fara nu se face nimica bun a colo de cat sa ia-sa bani daca macontactati vaspun mai multeVĂ MULTUMESC
 —————————————————————————————————————————————————————————
        Este evident că multe din partidele care ne-au guvernat și ne guvernează țara, după ce s-au luptat cu furie ca retrocedarea imobilelor să nu se întâmple vreodată, au acceptat-o, scrâșnind din dinți, doar atunci când a devenit  o condiție nenegociabilă a acceptării României în Comunitatea Europenă și a mult jinduitelor sale subsidii pentru țări mai sărace. Pe neașteptate, clasa de la conducere a descoperit, spre deliciul său,  că, din contra, rezistența lor fusese o mare greșeală tactică. Într-o clipită, guvernanții și cei din imediata lor apropiere, au realizat că le-a căzut în brațe o mină de aur.
       Una dintre consecințele directe ale naționalizării, a fost că, pe lângă generația celor deposedați și a tot ce-au suferit aceștia (și-au suferit teribil, am fost martor), a fost creată peste noapte și generația copiilor acestora, copii care au fost anunțați de la cea mai fragedă vârstă că sunt odrasle de exploatatori și că lor li se aplică alte reguli decât colegilor lor de școală. Chiar dacă regulile s-au mai îmblânzit cu vremea, eu am rămas de la nouă ani încolo la fel de hotărât să părăsesc țara, nu pentru că aveam neapărat ceva contra ei, Doamne ferește, dar din cauză că mă simțeam ca într-o închisoare. Ca mine, au fost, sunt sigur, și alte zeci de mii de tineri care au ales aceeași cale. Atunci când am revenit în 1990, am crezut că-mi pot găsi și eu în țara în care mă născusem locul refuzat cu 40 de ani în urmă, în ziua când fusesem aruncați în stradă. Și nu venise atunci nici vreun car de reportaj al televiziunii și nici Primarul de sector nu venise să ne ofere sprijin moral și locuințe sociale.

     Am fost tratat oribil de către guvernanții acestei țări, și mi-am ținut gura atâția ani sperând că, până la urmă, vor fi capabili să descopere singuri adevărul. În orice caz, pretenția Poliției și, mai ales, a SRI-ului că nu știu nimic despre mine este de-a dreptul hilară. Anunțul oficial a fost că singura informație pe care poate fi oferită despre mine este că nimeni nu a raportat dacă am murit sau nu încă. Din clipa când am revenit în țară, în Iulie 2001, am fost filat pe față, din prima zi de la sosire, au fost aduși oameni care îi cunoșteam și care știam că lucraseră sau încă lucrau la Ministerul de Interne – de pildă, d-l avocat Ioan Costache, un om pe care l-am simpatizat întotdeauna (i-am și vândut mașina adusă cu 3-4 luni înainte din Germania), un om pe care l-am întâlnit însă, pentru prima dată în viață, cu rangul de înalt funcționar de stat la Biroul de Pașapoarte din Iorga.

     Blogul acesta a fost creat în grabă, pentru că nu văd alt drum de a-mi face vocea auzită. Probabil că se și observă graba, și, de asemenea, faptul că am ales să nu pun încă pe hârtie numele celor implicați din Poliție și din Primăria sectorului 4, după părerea mea principalii vinovați.

      După trecerea atâtor ani irosiți într-un conflict scos din Kafka, cred că am ajuns și eu capabil să alcătuiesc un mic bilanț al vieții și al impactului pe care această sarabandă de decizii date de doi oameni cu care nu am și nici n-am avut nici o treabă vreodată, continuă încă să aibă un efect atât de mare asupra mea. În ciuda tuturor așteptărilor, și chiar total contra voinței mele, am devenit un fel de cometă informațională, a cărei trecere la intervale fixe de câte un deceniu a devenit aproape certă.

    Am apărut, să zicem, pe scenă, în 1993, am revenit cu o mult mai mare vizibilitate, în 2003, când am fost, după cunoștiința mea, singurul cetățean român, căruia să i se fi anulat de către Primărie o Decizie de Retrocedare, o decizie cu atât mai zgomotoasă fiindcă a fost dată pe când Bucureștiul se găsea în mijlocul campaniei electorale pentru postul de primar, iar PSD-ul era dispus să încerce orice manevră ca să scape de Băsescu.

     Spre surprinderea mea, după o perioadă de apatie, scandalul a izbucnit parcă și mai intens la sfârșitul decadei următoare, în vara anului 2013, odată cu zilele premergătoare campaniei prezidențiale, a rămas pe prima pagină a multor ziare în tot decursul lui 2014 și se continuă și acum în 2015. Iar dacă se continuă în ritmul ăsta și la anul, sunt convins că-mi mai rămâne doar o singură certitudine: în 2023, singurul loc de unde se vor mai primi știri despre mine va fi de la capătul de sud al Căii Șerban Vodă, acolo unde începe Șoseaua Giurgiului, ba chiar și mai precis, de la cimitirul Bellu.

     Și chiar acum, recitind ce-am scris să văd dacă se înțelege, am mai făcut o ultimă descoperire: din cauza aranjamentelor și promisiunilor prealabile, deja făcute la Bellu, vă pot asigura, dragi cititori, că veți fi scutiți să citiți vreodată și Partea IV a relatării mele, perioada 2023 – 2033.

Published inArticole publicate

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

fight fire with fire