Skip to content

Cine trage sforile și în interesul cui? Partea I (1993 – 2003)

     Simplul fapt că semnătura lui Traian Băsescu se găsește pe actele mele de retrocedare a fost intens mediatizat, de fapt, cu mult mai mediatizat decât însuși numele și persoana mea. Unii dintre ziariștii care urmăresc de mai multă vreme întorsăturile cazului Jordan, m-au declarat o victimă colaterală a război din presă și televiziune dintre premierul Ponta și Băsescu.

      (Vezi http://www.curentul.info/dezvaluiri/6780-lupta-televiziunilor-de-partid-cu-presedintele-basescu-face-victime-colaterale).

     Cea mai simplă cale de a-mi explica totul ar fi de a accepta situația de victimă colaterală: bietul om, prins în focul încrucișat, nici nu are în ce direcție să alerge. Asta explică însă doar amplificarea nemaiîntâlnită a campaniei contra numelui meu și a calității mele de moștenitor după 2003. Campania a început, de fapt, exact când au început vânzările de case și apartamente către chiriași, un moment când eu nici măcar nu eram în țară și trăiam în Hawaii.

     Presupun că, într-adevăr, cu o lipsă de contact aproape totală, mai ales pentru că nu-mi mai rămăsese nici o rudă în România, s-a asumat, cu prea mult optimism din partea celor interesați, că sunt, fără îndoială, mort și în consecință s-a început imediat vânzarea averii Minciulescu în proporție directă a legăturilor, de un fel sau altul, cu puterea adevărată, atunci și acum: funcționărimea de vârf la Primărie și Poliție. Clădirea de 12 apartamente de la Șerban Vodă 126 (cunoscută pe vremuri în cartier drept clădirea Minciulescu) a fost vândută în întregime unei singure persoane, fiului arhitectului șef de la Comisia de Urbanizare a altui sector – probabil că diverse vânzări încrucișate se făceau în permanență și cei la vârf în sectorul 4 cumpărau în celelalte sectoare. Clădirea de la Șerban Vodă 76-78, inclusiv spațiile comerciale a ajuns și ea în posesia unui fost polițist. Dacă la 126, fiul, medic stomatolog, este băgat în față de proprietarul din umbră, tatăl său, deja în multiple procese penale cu Primăria, la 76-78, fostul polițist de rang mic este împins în față de protectorii săi, grupul de polițiști, activi și pensionați, aflați, unii din ei, încă în funcție de conducere pe toată capitala. Căci doar așa, cu protecția Poliției, este posibil să funcționeze, pe calea Șerban Vodă 76-78, un binecunoscut (cel puțin în sectorul 4) caffe/bar de noapte, posibil un bordel deghizat:  www.facebook.com/Amyrah.CaffeBar

     Până am apărut eu în fine, foarte vizibil la aproape 140 de kg, pe la mijlocul lui iulie 2001, actele depuse în numele meu de avocații și reprezentații mei cu procură nu prea au fost luate în seamă: până în Martie 2000, s-a restituit un singur imobil, cel în care m-am născut, Șerban Vodă 81-83, prin hotărâre definitivă a tribunalului, (atenție presa și televiziunea PSD: a Tribunalului și nicidecum a Primăriei.) Cât de definitivă a fost însă decizia, s-a văzut repede, când am descoperit că majoritatea apartamentelor din clădire fuseseră vândute deja (inclusiv cel în care mă născusem) prin legea 112. Aceeași situație s-a repetatat și la celelalte imobile, unde majoritatea apartamentelor (cele mai arătoase, cu siguranță) fuseseră vândute locatarilor, așa că ceea ce mi s-a restituit mie de către Tribunal și de către Primărie arată, figurativ bineînțeles, ca un colț de stradă din Dresda în zilele următoare bombardamentelor anglo-americane.

      Alcătuirea dosarelor de restituire în cazul moștenirii mele a durat luni de zile.  La Primărie, o întreagă Comisie mi-a examinat dosarele pline de documente de arhivă ca să se poată pună în fața Primarului la semnat Certificatele de Retrocedare. Chiar crede cineva că Traian Băsescu însuși mi-a studiat dosarele în 2003, atunci când le-a semnat? Pornind de la aceeași logică, o mult mai mare culpabilitate i se poate atribui generalului în rezervă Petre Botezatu Enescu, Prefectul Capitalei (pentru doar câteva luni) în 2003 și un dușman electoral declarat (prin ordin de sus) al primarului Băsescu. Mi-a studiat chiar el dosarele înainte de a semna severa somație adresată Primăriei Capitalei, care l-a obligat pe Primarul General să-mi anuleze literalmente peste noapte decizia? Teoretic da, căci, la fel ca Băsescu, Petre Botezatu era și el șef – șef al „controlului efectuat de specialiștii Prefecturii Capitalei, prin care Primarul General a fost obligat să revoce în mare grabă Dispoziția 820/11.02.2003, ca fiind nelegală,” așa cum ne informează Agenția Independentă de presă Amos News.

     Amos News, la fel ca și ziarul Azi, este fondat și condus de o altă cunoștiință de-a mea din anii ’90, domnul Octavian Andronic, pe vremea vizitelor mele acolo, patronul ziarului Libertatea (și, ca și celălalt Octavian, Știreanu, patronul de la Azi, un apropriat al președintelui Ion Iliescu). Cum eu și compania mea cu același nume Jordan SRL, asiguram culegerea și prezentarea grafică a revistei prezidențiale Palatul Cotroceni, era și de așteptat să mă bucur de o presă favorabilă. Într-adevăr, Azi a făcut-o – citiți articolul următor din acest blog, Manipulare în Presă, iar Libertatea lui Andronic nu s-a lăsat mai prejos și a publicat mai multe articole efuzive despre persoana mea și opera mea „literară” (dacă o putem numi așa, din cauza dimensiunilor sale limitate și atunci și azi).

     Un comentariu recent al unui anume domn Anna, anexat la un articol despre mine din Cotidianul, Joi, 02 aprilie 2015, mă pune la punct, informându-mă ceva ce știam până și eu: „D-le Minciunescu, în peisajul scriitoricesc nu existați.” Păi, asta spun și eu d-le Anna, scriitoricește nici n-am pretins că mai exist și azi. (Și de ce „n” în loc de „l” în Minciulescu, doar la atât de puțin sarcasm sunteți capabil?) Vă sugerez să comunicați această opinie înțeleaptă și studenților de la Facultatea de Turism de la Sibiu, care, acum vreo 20 de ani ani xeroxau romanul meu „Omul de cenușă” și-l foloseau ca ghid de studiu, în lipsa altor manuale școlare mai adecvate. Și vă pot indica peste de 20 de comentarii favorabile în diverse ziare ale vremii. Firesc și oarecum dezamăgitor pentru mine, zic eu, doar culesesem și tehnoredactasem mai mult de 30 de publicații în acei ani. Nu am de ce să mă plâng totuși.  S-a scris despre mine chiar și în Agricultura României, o publicație pe care, cred eu, nici n-o culegeam noi, deși este posibil că greșesc și eu după atâția ani. Mă întreb și eu chiar în acest moment, dacă nu o culegeam noi, cum de-am ajuns eu menționat în paginile din 30 iulie1993 ale Agriculturii României?

    La fel de interesant este și ziarul Libertatea, un ziar care măcar știu sigur că nu l-am cules. Puteți găsi acolo două articole cu date apropriate în timp semnate de dl. Ion Butnaru: 10 iunie/11 iunie 1993 și apoi 21 iunie/22 iunie 1993. Veți afla că printre personalitățile menționate la lansarea cărții (Fănuș Neagu, Romul Munteanu, Petre Sălcudeanu, R. J. Effiong, ambasadorul plenipotențiar al Nigeriei) a fost nominalizat și cineva poate mai puțin cunoscut: fostul meu coleg din anul 1 de facultate Cornel Nicolicescu, patronul firmei Adcomar, un om care evident mă cunoștea și în postura de Nicky Minciulescu și în cea de Nick Jordan. Până și dl. Petre Roman, fostul prim ministru, aparținea aceluiași grup proaspăt admis la Energetică, doar că el era la Hidro și noi eram la Automatică. Este curios că niciodată foștii mei colegi de școală și de facultate nu au fost căutați/contactați să dea relații despre mine, fiind preferați în locul lor locatari din casele naționalizate ale familiei Minciulescu, care, în marea majoritate, se mutaseră acolo mult după plecarea mea din țară în 1972.

      În anul 2003 însă, eu pierdusem orice legătură cu centrul puterii, acolo unde, ca la Teatrul Țăndărică, se trăgeau sforile în anii ’90, sau, mai modern, se dădea un telefon în care se sugera, ca să nu folosesc alt termen, celui de la celălat capăt al firului ce să facă. Așa am ajuns să dau un interviu la canalul 2 al TVR. Știu sigur, am fost de față la acea convorbire telefonică, se auzeau chiar și răspunsurile interlocutorului. Reîntorcându-mă în 1995 în Statele Unite, eu nu mai aveam de mult nici o tangență cu publicația Palatul Cotroceni, nici măcar nu știu dacă mai există astăzi. Utilitatea mea, pur tehnică, pentru cei înscăunați comfortabil în diversele palate ale puterii încetase din ziua când m-am urcat în avion. După câțiva ani, telefoanele de unde se dădeau de foarte sus „sugestii” în legătură cu mine și cu numele meu și-au schimbat radical conținutul. Ca să aflați restul, îmi pare rău, dar va trebui să citiți și  partea doua.

Published inArticole publicate

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

fight fire with fire