Skip to content

O scrisoare deschisă către fostul director al FBI, d-l James Comey

Prezentarea care urmează este menită să dea cititorului un minimum de înțelegere al acestui caz. Prin comparație cu versiunea în engleză a scrisorii către directorul Comey, aici apar amănunte suplimentare, inutile unui cititor american necunoscător al limbii române, dar semnificative, chiar și atunci când sunt retorice, celor din țara mea de naștere. Ca atare, aceste rânduri vor rămâne un document în lucru, cu text și imagini suplimentare adăugate pe parcurs sau chiar editate, dacă îngreunează lectura. Versiunea completă, mult mai detaliată, va fi fixă. Ea adaugă 10 pagini de argumente și dovezi, și va fi disponibilă la cerere în ambele limbi.

Dl Comey, cum spunea Domnia sa cu prilejul vizitei la București, este un adevărat fan al acestei țări, considerându-se „privilegiat să celebreze unul din cele mai bune parteneriate pe care FBI-ul le are în întreaga lume”. Așa că a pus în execuție o cooperare mai deosebită, presupun unică din punctul său de vedere, între instituția pe care o conducea și omoloagele acesteia din România.

Timpul nu a validat însă acest tip de cooperare. Rezultatele sunt mai mult decât discutabile, însăși maniera de execuție dovedindu-se prost gândită. Mai mult, cooperarea nu a fost unică, ci clar unilaterală, în ciuda promovării sale în SUA ca un exemplu de urmat pentru celelalte țări din Estul Europei (cu bonusul de a aduce inițiatorului un maximum de publicitate pozitivă la Washington).

Prețul a fost oneros. Într-o țară unde corupția a fost și este departe de a fi eradicată, s-a renunțat la orice fel de verificări credibile pe plan local, în ciuda tratatelor internaționale existente. Rezultatul a fost o combinație toxică de campanii de presă și investigații judiciare la comandă spre victimizarea dușmanilor politici. Singurul beneficiar, de fiecare dată, gruparea de politicieni corupți și ofițeri superiori de poliție ascunși într-o îmbrățișare stânsă în umbrele din spatele puterii.

Un astfel de mecanism generează pe bandă și victime colaterale. Vieți au fost distruse. Printre acestea, un cetățean american vârstnic, devenit subit un paratrăznet de circumstanță în direcționarea nemulțumirilor sociale către cel mai proeminent adversar politic în acel moment, președintele țării. Acuzațiile n-au folosit altceva decât premize inventate, multe frizînd absurdul, în ciuda multitudinii de acte și probe contrare existând de la început în dosare. Nici măcar mărturia sa pentru a se dezvinovăți nu a fost cerută vreodată.

Privarea unui cetățean american de drepturile sale civile cele mai elementare ar fi trebuit să ridice imediat un semnal de alarmă la instituția mandatată să-i sprijine apărarea aceste drepturi în afara hotarelor țării, Ambasada SUA la București.

Nu s-a întâmplat așa, la fel cum nici ziariștii români, care s-au ocupat ani de zile de cazul Jordan și i-au menționat obsesiv acestuia cetățenia americană ca pe un atribut negativ, de descalificare, n-au găsit de cuviință să interpeleze vreodată Ambasada SUA despre acest om despre care spuneau că nimeni nu-i poate da de urmă.

Responsabilitatea autorităților americane de a proteja drepturile propriilor cetățeni 

Aceste rânduri se referă la rezultatele colaborării, mai bine zis, al complicității, dintre serviciile de investigații ale cele două țări, unde, în numele avansării obiectivelor strategice ale SUA la momentul respectiv, Departamentul de Stat și Oficiul Regional al FBI din București au închis ochii în fața unor încălcări inadmisibile ale drepturilor omului de către autoritățile române. 

Într-o țară universal considerată atât de coruptă, încât audieri specializate asupra măsurilor anti-corupție sunt considerate necesare la Washington la intervale regulate (https://www.csce.gov/international-impact/events/romanian-anti-corruption-process-successes-and-excesses), nu știau oare aceste instituții că o prudență deosebită, cu scop preventiv mai ales, era indicată în cazul României?

Aceste audieri și în special ultima, cea din iunie 2017, deschid o fereastră necesară în analiza fondurilor federale americane cheltuite pentru instruirea de experți români. Deși există alocări și pentru luptele anti-tero, anti-droguri și anti-hackeri, procentajul cel mai ridicat este acordat combaterii corupției, cea mai semnificativă luptă a acestei țări. Deși cazuri similare au fost discutate la audieri (Philip Stephenson și alții), cazul Jordan a fost ignorat, pentru că el expune o fragilitate sistemică, chiar acolo unde este nevoie de laude, nu de critici, pentru a promova orice noi alocări de fonduri.

Din păcate, dorința de a ascunde cumva pata neagră de pe obrazul instituțional nu lasă loc niciunei scuze, mai ales celei folosite în cazul Jordan: lipsa de pârghie a autorităților americane în afacerile interne ale țării gazdă. Scuza este absurdă, ba chiar de rea credinţă. Există prea multe dovezi (inclusiv o serie de comunicări diplomatice expuse de WikiLeaks), demonstrând contrariul: cum ambasada SUA la București a făcut intervenții selective în numele unor cetățeni americani, intervenții refuzate în scris altora, preferința clară fiind dată cetățenilor americani multimilionari.

Protocolul pentru solicitarea unor informații exacte cu privire la dovezile folosite în acuzațiile împotriva cetățenilor americani aflați în afara hotarelor SUA există de ani de zile pe net, de unde poate fi descărcat din diverse surse, de pildă, chiar de pe site-urile ambasadelor americane de pretutindeni. Se prevede intervenție la cerere, bineînțeles după analiza plângerii făcute. Pot documenta că nu s-a întâmplat așa.

Există fapte și mai grave. Selecția polițiștilor români trimiși la cursuri de specializare în Statele Unite impunea prin directive directe ale Departamentului de Stat ca cei trimiși să nu fi fost vreodată acuzați de încălcarea drepturilor omului în țară. Se presupunea monitorizarea lor după întoarcere. Exemplul fostului comisar șef Dan Călin Vicențiu implicat direct în cazul Jordan este grăitor, ca și blocarea însăși a analizării acestui caz de către Ambasada SUA la București este la fel de grăitoare, lipsa de acțiune nefăcând altceva decât să încurajeze abuzurile viitoare din România.

Sunt extrem de curios ce-ar spune Ambasada în cazul unei interpelări în cazul Jordan. Mai exact, cum ar justifica personalul Ambasadei neimplicarea în acest caz, când există clar o responsabilitate a autorităților americane de a proteja drepturile propriilor cetățeni atunci când ele sunt încălcate cu bună știință de către autoritățile unei țări aliate (aliate, cel puțin pe hârtie).
Într-o țară unde corupția este atât de prevalentă încât a ajuns un subiect de studiu internațional, cazul meu întrunește condițiile de perfect storm, rara confluență a unor circumstanțe disparate care se aliniază pentru a produce o distrugere completă. Asta mi s-a întîmplat mie. Desfid pe oricine care ar încerca să-mi găsească până și un grăunte de culpabilitate, afară, poate, de aceea că exist.
Pot raționaliza până la un punct și conceptul că, este adevărat, orice persoană care citește doar pomelnicul de acuzații, își va încheia lectura convins că pe undeva cândva ceva ilegal tot trebuie să fi făcut: în România nimic nu se rezolvă fără a tăia pe undeva colțuri, și nici nu s-ar fi năpustit cu atâtea forțe asupra mea absolut din senin fără cel puțin un element tangibil de dovadă.
Repet, perfect storm. Sunt unul din rarele cazuri când absolut nimic din ce am făcut nu mi se reproșa și, de fapt, oricine citește ce am scris mai jos adresându-mă directorului Comey își poate face o opinie, atât de clare sunt toate circumstanțele.
Nu blamez personalul ambasadei SUA de la București pentru că, la început, aceștia au asumat, ca mai toată lumea de altfel, că faptele de care sunt acuzat sunt măcar parțial bazate pe realitate. Îi blamez însă de o neglijență criminală în refuzul încăpățânat de a analiza măcar de formă abuzurile despre care îi informasem și aroganța cu care au răspuns chiar și unui membru al congresului american că și-au făcut datoria. Eu nu am de gând să mă mai opresc însă din interpelări la adresa lor până nu voi obține răspunsuri.

Cine

Sunt

Eu

Numele meu este Nicholas Jordan. Sunt cetățean american și, din nefericire, o victimă a persecuției politice din țara în care m-am născut, România, unde, timp de peste un deceniu, am fost acuzat de a fi un impostor, bazat pe nimic altceva decât zvonuri bizare, atât de lipsite de context, rezultatul final ar fi fost mai potrivit unui roman de Franz Kafka—o versiune de pastișă a lui Kafka de cea mai joasă speță, ca să o descriem cum trebuie. Pot spune cu mâna pe inimă că, în esență, am fost acuzat pentru faptul că exist și, cum veți vedea, inexistența mea ar fi mulțumit un număr mare de personaje din toate straturile sociale.

Din păcate pentru mine, odată ajuns în România, James Comey s-a declarat, din proprie voință, admiratorul și facilitatorul grupului de ucenici locali ai lui Kafka, rațiunea sa fiind foarte evidentă: pentru că aceștia aveau în mână frânele puterii. Iar dacă doi-trei cetățeni americani de rând le stăteau acestora în cale, that’s too bad.

În timp ce, în aceeași perioadă din primăvara anului 2015, directorul FBI a condamnat cu sârg Polonia și Ungaria pentru încălcările lor (foarte reale) în domeniul drepturilor omului, el a avut cu totul altceva de spus despre vecinul lor geografic apropriat, exprimându-se poetic din prima zi a vizitei sale despre „privilegiul” de a se afla în România pentru a „sărbători unul dintre cele mai bune parteneriate pe care FBI-ul le are în întreaga lume: ne angajăm să menținem această prietenie și să ne asigurăm partenerii noștri din România și din întreaga lume că vom colabora ca să ne apărăm cetățenii”.

„Vom colabora ca să ne apărăm cetățenii,” o lozincă pe care o voi mai repeta pe parcurs. Astfel de afirmații produc inevitabil mirare atunci când sunt rostite într-o țară unde slogane populiste asemănătoare, de genul „Nu ne vindem țara!”—în accepția că ea nu va fi vîndută vreodată intereselor străine—coabitează cu cel mai înalt/cel de pe locul doi (alegeți singuri) nivel de corupție din Europa, producând lideri care, prin comparație, i-au făcut pe cei maghiari și polonezi să semene cu doi copii obraznici de la grădiniță în materie de afaceri.

Practic, James Comey a dat mână liberă unui grup select de politicieni și înalți funcționari de stat români care s-au simțit invulnerabili în virtutea unei ștampile de aprobare de la Washington și, prin aceasta, directorul FBI-ului a uitat să asigure un nivel adecvat de protecție civilă pentru cetățenii pe care era obligat prin lege să-i apere (obligat chiar și prin cuvintele de-abia rostite în public în România cu prilejul vizitei sale).

Wall Street

De cumetrie

În versiunea J Comey

Îmi este greu să-i înțeleg în întregime intențiile, dar James Comey a avut un impact mult mai mare asupra României decât se vede pe hârtie. El a legitimizat dintr-o trăsătură de condei capitalismul neaoș, de cumetrie (sintagma fostului președinte român Ion Iliescu) la nivelul de Crony Capitalism în stil american. Vorbesc despre un termen bine cunoscut nu numai în SUA, dar în toată lumea anglofonă, și simbolizat pentru numeroșii săi oponenți de către Wall Street. Este o simplificare de circumstanță, deși într-adevăr Wall Street-ul este partea cea mai evidentă a acestui fenomen. Înclin spre descrierea ecologică, mai pe placul iubitorilor teoriei încălzirii globale: Wall Street-ul este doar vârful ghețarului.

Iar pentru cei ce nu credeau că Wall Street-ul ar putea ajunge or rezista vreodată caniculei din România, nu există vreun motiv de îngrijorare: Wall-Street.ro există deja, este în plină expansiune și oferă cele mai diverse știri, incluzând și informații despre mine—evident, negative în totalitate, vorbim bineînțeles despre un wall-street de cumetrie, care nu are cum să mă vadă cu ochi buni.  http://www.wall-street.ro/articol/Legal-Business/210396/traian-basescu-audiat-intr-un-dosar-privind-o-retrocedare-din-perioada-in-care-era-primar-al-capitalei.html# și http://www.wall-street.ro/articol/Legal-Business/211019/dosarul-retrocedarilor-ilegale-in-care-era-vizat-traian-b-sescu-clasat-de-parchetul-general.html

Sper că ziariștii (sau ce sunt ei) de la Wall-street.ro vor studia pentru edificare și procedeele omonimilor de peste Atlantic. Le ofer o capsulă din cartea „Crony Capitalism in America” a reputatului economist Hunter Lewis: „Când reprezentanții intereselor private au nevoie de favoruri de la politicieni, ei știu pe cine să cheme; când politicienii au nevoie de bani, și ei știu pe cine să cheme; tranzacțiile rezultate vor fi făcute numai în spatele unor uși închise, singurul loc potrivit acestor conversații pe furiș.” Trei rânduri și jumătate. Teoria relativității nu e.

În România, politicienii sunt simultan și reprezentații intereselor private, o simplificare absentă în America și care, pe deasupra, reduce necesitatea ușilor închise, o opțiune acum doar pentru cei ce au neapărată nevoie să vorbească singuri ori să judece cu glas tare departe de urechile altora. Un estet ar admira desigur eleganța conceptuală unică, evolutivă chiar, în desfășurarea procesului autohton, deși Occidentul în ansamblu nu ne va face vreodată hatârul să o recunoască deschis.

Cum-necum, prin îmbrățișarea fără rezerve dată versiunii locale, poate și pe temeiurile de mai sus, fostul director Comey a acordat unui termen pur românesc o aură de quasi-respectabilitate. Nu este deloc exclus ca, peste ani și ani de zile, termenul capitalism de cumetrie să fie tradus în versiunile de limbă engleză ale istoriei României din secolul XXI drept Comey Capitalism, și nicidecum Crony. Cu siguranță că așa se va numi atunci când va fi exportat în Brazilia.

Albă. Neagră.

Să judece

Cititorul

Cu vremea, și media românească a luat, mai ales recent, o poziție din ce în ce mai tranșantă cu privire la vizita la București a lui James Comey. După primele articole, în unanimitate pozitive, apar, odată cu desoperirea repetatelor încălcări ale normelor legale de către cei aflați la putere, și critici foarte dure la adresa directorului FBI-ului, socotit ca mentor al celor în culpă.

Ultimul exemplu datează chiar din acest an. Pe 27 ianuarie 2017, Radu Moraru de la Nașul TV sugerează existența unor măsuri active de lungă durată, precedând chiar vizita din 2015: „Incepind cu 2014, Codruta Kovesi beneficiaza de 10 agenti de-ai lui Comey la Bucuresti, de linie speciala securizata cu aripa Coldea din SRI. Coldea isi face birou chiar in sediul DNA! Binomul preia puterea in Romania printr-o lovitura de stat de „catifea” nasita de James Comey, seful FBI.”

(http://www.nasul.tv/exclusiv-cine-a-fost-adevaratul-sef-al-binomului-coldea-kovesi/)

Interesant. Să ne amintim că primele vorbe rostite de James Comey în timpul discursului de la sediul SRI din București au fost adresat generalului Coldea, un șef interimar al instituției: „Aș dori să-i mulțumesc, în special vicepremierului Florian Coldea, cu care am avut ocazia să discut la Washington la începutul mandatului meu de director al FBI.” Vorbele de felicitare adresate noului director al SRI, Eduard Hellvig, au subliniat că ziua vizitei sale, prima zi lucrătoare a directorului FBI în România, coincidea cu prima zi de lucru a directorului SRI, de parcă acesta așteptase sosirea directorului FBI ca să se apuce de treabă.

Să nu uităm și că, predecesorul lui Eduard Hellvig, George Maior, directorul SRI din octombrie 2006 până în ianuarie 2015, va deveni în câteva săptămâni ambasadorul României în SUA, iar tatăl său Liviu Maior, fost ministru al Educației (1992-1996), a fost deja ambasador al României În Canada. Domnul Maior Sr. a fost pentru o vreme coleg în diplomație al fiului, dar astăzi este pensionar. Dl. Maior Jr. este de asemenea nașul în căsătorie al fostului premier Victor Ponta, omul care l-a numit ambasador în SUA. Această rețea neîntreruptă de relații strânse între înalți demnitari reprezintă doar un clan dintre cele patru-cinci aflate la putere în România. Această clasă politică restrânsă furnizează singurii interlocutori disponibili pentru SUA în lupta pentru a elimina corupția în România (eforturile anticorupție cât mai vizibile fiind precondiționate în aderarea țării la NATO).

Nu am mijloace de a verifica rîndurile de ceva mai sus, acelea din articolul lui Radu Moraru, iar el se referă la o situație foarte complexă, la nivelul unei țări. Le semnalez doar pentru a evidenția că nu sunt singura persoană cu opinii negative asupra rezultatelor cooperării stil Comey în România.

Am însă mijloace de a verifica rândurile de mai jos, care se referă la o situație mult mai simplă, în fapt, binară. Albă. Neagră. Ofer spre considerare propriul exemplu. Am fost acuzat timp de 14 ani, tot drumul până la cel mai înalt nivel judiciar, la DNA și la ÎCCJ, că sunt impostor. Ultima dată, nu mai departe de 8 mai 2017, ca parte a unei acțiuni vizând pe fostul președinte Băsescu, având însă ca punct de pornire, ce altceva, impostura mea.

Sunt sau nu sunt? Îl las pe cititor să judece.

Geneză

De la Alfa

La Omega

Repet, sunt cetățean american. Am dobândit cetățenia cu zeci de ani în urmă. În acel interval, am făcut vizite ocazionale în România (cu o ședere prelungită pe la începutul anilor ’90) pentru a-mi vedea părinții și, după moartea tatălui, să investighez soarta averii familiei, confiscată de regimul comunist în 1950. În perioada aceasta, am reușit, printre altele, să public unul din romanele mele, „Ashman”, „Omul de cenușă”, scris inițial în limba engleză și tradus în românește de mine însumi. A fost bine primit. Mai am și-acum prin casă un dosar cu tăieturi din ziare, interviuri de presă și de televiziune pe DVD, chiar și scrisorile ocazionale ale fanilor cărții.

Identitatea mea nu a fost niciodată pusă la îndoială pe-atunci (și, oricum, cunosc zeci de oameni care ar putea să garanteze cine sunt chiar și astăzi—dacă i-ar întreba cinva, asta este). Doar mai târziu au apărut întrebările, după ce s-a produs deschiderea către Occident, și noi legi de retrocedare a proprietăților naționalizate, au returnat, cel puțin pe hârtie, zecile de apartamente confiscate de comuniști în favoarea mea. Numărul exact al acestora, conform decretului de naționalizare, era de 128 și eu am cerut exact acel număr: suma celor 66 de apartamente confiscate de la tata și a celor 62 de apartamente confiscate de la bunica. De reținut aceste cifre, pentru că ele vor apărea în circumstanțe, pot zice halucinante, pentru mine.

Merită de semnalat de la început însă, că numărul apartamentelor returnate mie conform actelor a fost cu mult mai mic decât cele 128 pe care le cerusem, că returnarea lor a fost făcută selectiv, eu primind doar pe cele mai deteriorate, găsindu-le în schimb la întoarecerea în țară pe cele mai bune aflate deja în mâna altora, de precădere cei cu legături la primărie.

M-am considerat furat. Am consultat avocați și mi s-a răspuns să fiu mulțumit cu ce mi s-a dat și că s-ar fi putut la fel de bine să nu fi primit nimic. Că așa este în România. Am protestat. Ce fel de legi sunt cele care reduc restitutio ad integrum (termenul lor, nu al meu) la retrocedări parțiale și jaf pe față, o rețetă infailibilă de conflicte viitoare oriunde în lume? URIAȘA AVERE? Unde este?Cine a luat-o? În orice caz nu eu.

Și-așa a început totul.

D-l Octavian Știreanu.

Patron de ziar. Amnezic

Din 24 iunie 1993, o Joi.

Literalmente în urma unui ordin venit peste noapte, în 2003, s-a pornit o campanie susținută contra mea, orchestrată la cele mai înalte nivele ale partidului de guvernământ, PSD, trecînd pe la șeful organizației de partid pe capitală, ministrul economiei și comerțului, Dan Ioan Popescu și culminînd cu intervenția directă a primului ministru Victor Ponta, cel care a comisionat o campanie de presă acuzându-mă că sunt un impostor, după care, ziarele aflate în slujba grupării sale au început să utilizeze cifre mereu în creștere, fără vreo legătură cu actele de retrocedare, folosind obsedant cifrele de 66 și apoi 128, până acestea au devenit baza de plecare a oricărei discuții.

Am început ca victimă a comunismului de la vârsta de patru ani în 1950, când eram vecinul de bloc și de palier al familiei lui Victor Ponta pe Șerban Vodă 81. Tatăl și unchiul său mi-au fost tovarăși de joacă până ce noi am fost aruncați în stradă, ei bineînțeles au rămas—bunicul său, ca ofițer MAN, organizând și conducând fără știrea noastră derularea peste noapte a naționalizării pe întreaga clădire (un fapt obișnuit pe-atunci, pe care l-am descoperit totuși recent).

Am recidivat în postura de victimă, intrând, fără nici cea mai mică bănuială că așa ceva ar mai fi posibil, în colimatorul neocomunismului, care 50 de ani mai târziu și-a bătut joc de retrocedările făcute către mine ca adult, înstrăinând mai mult de jumătate din ce mi se cuvenea.

Doar ca să mă trezesc într-o bună zi că, în loc de scuze, tot eu sunt acuzat de-a fi un pericol social—un adevărat dușman al poporului.

Escalarea s-a făcut totuși în trepte. Sus, la nivelul tandemului Dan Ioan Popescu și Victor Ponta (sau la ei în birou, cine mai știe) s-a decis înlocuirea termenului din actele de naționalizare și de retrocedare către mine: apartamente (și niciodată altul), cu o varietate de alte denumiri mult mai impozante pe hârtie și care orientau spre senzațional firul narațiunii: case, clădiri sau vile (dar niciodată, absolut niciodată, apartamente), termeni care au inflamat cu bun temei opinia publică—dacă ar fi fost adevărați. Și-așa s-a ajuns la o absurditate demnă de Kafka.

Conform noului narativ  se-anunță că mi s-au restituit astfel, rând pe rând, 66 de case (într-o singură zi), 128 de clădiri (în două zile), zeci de vile (cu vremea, presupun)—un întreg cartier, se declara la televiziune; o avere uriașă, scria în presă. Mi s-a contestat numele. Mi s-a contestat existența.

Aceleași ziare unde dădusem interviuri în anii ’90 și unde-mi apărea fotografia și chiar o capsulă biografică unde era tipărit negru pe alb numele de la naștere, bunicul care a fost senator și tot ceea ce 22 de ani mai tîrziu aceleași publicații mă acuzau că aș fi uzurpat memoria înaintașilor mei. Sare la ochi printre aceste publicații eAzi.ro, al cărui director a fost de când știu eu ziarul (și de când l-am vizitat chiar la el în birou), dl. Octavian Știreanu. http://minciulescu.com/ziarul-azi-este-confuz-nu-lumea-din-jurul-sau/

„Zeci,

Nu zeci,

Sute de evacuări”

Contează undeva ce-am spus eu vreodată și ce spun eu acum? Ziare de toate culorile știu ele mai bine.

“Chiriasii care locuiau in casele din centrul Capitalei retrocedate de Basescu pe vremea cand era primar au fost evacuati astazi cu jandarmii. Lupta zecilor de oameni in justitie nu a avut niciun efect. Zeci de oameni care locuiau in casele de pe Serban Voda au fost evacuati de actualul proprietar, Nicholas Jordan, un roman cu cetatenie americana, care a pretins ca este fiul unui fost senator din perioada interbelica.” https://www.bzi.ro/basescu-face-noi-victime-oamenii-au-ramas-pe-strazi-488629

„Coşmarul pe care aceşti oameni îl trăiesc a fost provocat de o simplă semnătură a fostului primar, Traian Băsescu. Acesta l-a împroprietărit pe Nicolas Jordan, un om pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, cu nu mai puţin de 128 de imobile, printre care şi casele lor. Acum, bolnavi şi disperaţi oamenii se tem că vor ajunge în stradă.” https://www.antena3.ro/actualitate/sinteza-zilei-evacuati-de-mafia-imobiliara-pe-semnatura-lui-traian-basescu-286363.html

Treptele escalării păreau să nu se mai sfârșească. Dacă la început se vorbea cu indignare prin ziare despre soarta cruntă a zecilor de chiriași evacuați și aruncați în stradă din cauza mea, numărul lor a continuat să crească. Zeci de oameni? A devenit evident că de fapt era vorba de sute de oameni, care au ieșit mânioși în stradă, să-și strige amarul și, în definitiv, cine îi poate condamna pentru asta? Există clipuri de televiziune din acea perioadă. Se poate stabili relativ ușor câți dintre oamenii filmați atunci erau locatari ai imobilelor în cauză. Ziarelive.ro insistă: Sute de oameni au primit ordinele de evacuare după ani întregi în care s-au luptat cu instanța. Oamenii îți strigă acum disperarea pe stradă. https://www.ziarelive.ro/stiri/locatarii-caselor-retrocedate-de-basescu-in-2003-protest-in-strada-video.html

Corneliu Vadim Tudor:

„România Liberă și patronul său,

Agentul C.I.A. Jordan”

Numele meu a devenit sinonim cu toate relele societății post-comuniste. Cetățenia mea americană (uitându-se că mi-am păstrat și nu am renunțat niciodată la cetățenia română) a fost scoasă în față cu orice prilej, o subtilă aducere aminte a dușmanilor apropierii de America că Statele Unite nu urmăresc altceva decât să transforme România în propria lor colonie în Europa de Est. De fapt, dacă judecăm dintr-o prismă mai cuprinzătoare, campania împotriva mea începuse deja din 1991, cu zvonul persistent că sunt unul din agenții CIA în România, zvon lansat atunci simultan din mai multe surse, chiar în ziua sărbătoarii Paștelui. S-a continuat cu plângeri penale sponsorizate din umbră de comisarul șef anti-furt pe Capitală Dan Călin Vicențiu (interesat direct într-una din clădirile în litigiu, Șerban Vodă 76-78) și cu articole în Flacăra lui Adrian Păunescu, dar nu s-a ajuns la explozia pe țară care a urmat în urma ordinelor triumviratului Dan Ioan Popescu, Victor Ponta și Dan Voiculescu (și să nu uităm că și triumviratul însuși a explodat și el după o vreme, deși, puși în fața unui dușman comun, cei trei se vor realinia din nou).

Mai are rost să mai explic că n-am avut niciodată vreo legătură cu CIA-ul? Începând cu vara anului 1990, la cererea directorului Băcanu, am introdus și am instruit personalul de la ziarul pe care îl conducea în folosirea computerelor Macintosh. Intervenția mea a fost salutară, căci tipografia refuzase după vizita minerilor culegerea pe plumb a mai mult de patru pagini, iar (vorbim de 1990) România Liberă voia să se extindă la șase. Ambasada SUA de la București știa despre eforturile mele în domeniul introducerii noilor metode de culegere computerizată la ziarele din România, plus că le-am confirmat eu însumi situația de-alungul a mai multor vizite, inclusiv cea în care am semnalat acuzația de a fi fost declarat agent CIA, și-atunci am fost sfătuit pe loc să mă întorc acasă în America.

O vilă

De milioane

La șosea

Dacă tot am fost eu acuzat de apartenență la CIA (pentru cei câțiva prieteni pro-americani din București de la acea vreme, o descriere ce mi-a sporit prestigiul în ochii lor), două decenii mai târziu s-a trecut cu aceeași ușurință la distribuirea altor informații și mai fanteziste în ceea ce mă privește: retrocedări ale unor case cu arhitectură de epocă, distinctivă, alese doar după criterii menite să inflameze cât mai mult spiritele, de genul restaurantului Noblesse, din strada Paris 47, în cu totul altă zonă a Capitalei.

Vedem aici, în paralel, un alt exemplu de incompetență crasă—restaurantul avea încă de la deschidere propriul site, http://www.noblesse.ro/și fotografia de mai jos nici măcar n-a fost „pozată.” A fost furată de pe noblesse.ro de către site-ul exclusivnews.ro.

Vom vedea pe parcurs destule cazuri similare în care imbecilitatea executanților ar părea să excludă implicarea serviciilor de informații, cărora nu le contestă nimeni, și nici eu, profesionalismul. Dar, în acel stadiu, jocurile păreau făcute. Erori de genul celor apărute pe site-ul exclusivnews.ro nu contau decât ca aberații statistice, parte a programului, nimic altceva decât o picătură în plus dintr-un șuvoi orchestrat pentru mare volum și fără semne că s-ar opri vreodată. Picăturile porneau simultan dintr-o grămadă de direcții, încetau simultan pentru o perioadă fixă de timp, după care o luau iarăși din loc. Un șuvoi atît de voluminos și complex cere o coordonare permanentă și asta nu e de domeniul amatorilor. Ordinele veneau de sus și e drept că jos, la ultimul nivel, ajungeau la cine se nimerește, exclusivnews.ro și alții ca ei. Exclusivnews.ro mai există și astăzi—bine, rău, au prestat și continuă să presteze serviciile cerute. Bănuiesc că aceste servicii au rămas aceleași.

http://www.exclusivnews.ro/stiri/stiri-nationale/intr-o-singura-zi-basescu-a-retrocedat-catre-un-proprietar-inventat-66-de-case-nationalizate.html. (8 iulie 2013, ExclusivNews (Redactor Șef: Sebastian Popescu, Editor Coordonator de Știri: Marius Lumen; Corespondent Teleorman: Paul Narian; Fotoreporteri: Răduinea Lucian Gabriel, Cristian Perșinaru, Dan Truția și Ilinca Petre). Patru fotoreporteri ca să descarce o fotografie de pe internet și-apoi să suprapună o poză a președintelui Băsescu pe colțul din stânga? Trai pe vătrai.

„Este negru

Nicholas Jordan,

Domnule Ponta”

Iar dacă Exclusiv News este capabil să ia o vilă brâncovenească, renovată la costuri de milioane, e drept, și să facă minuni cu ea, atunci și Antena 3 nu se poate lăsa mai prejos, folosind (deși cam rudimentar) magia Photoshop-ului pentru a mă transforma într-un „Afro-American”—fotografia mea africanizată de ei fiind reprodusă cu promptitudine nu numai de site-ul propriului post de televiziune, dar și de ziare din Republica Moldova, ba chiar și de „concurență,” România TV. https://www.antena3.ro/actualitate/chiriasii-celor-66-de-case-retrocedate-de-basescu-intr-o-singura-zi-dati-afara-din-imobile-260260.html

Antena 3 are totuși prioritatea, și-atunci ce motiv ar avea să nu repete toată povestea și cititorilor de limbă engleză, ca să se răspândească cât mai departe?

http://www.antena3.ro/en/romania/basescu-properties-restitutions-performed-one-after-another-66-houses-in-just-one-day-to-a-single-240576.html

Nu e de mirare că Victor Ponta preia ștafeta și amplifică indignarea la cealaltă oficină de partid, România TV, publicând apoi interviul său chiar și pe site-ul guvernamental, gov. ro, că doar la asta folosește un site guvernamental. (http://gov.ro/ro/print?modul=stiri&link=primul-ministru-victor-ponta-a-fost-invitatul-emisiunii-editie-speciala-la-postul-de-televiziune-romania-tv):

„Victor Ciutacu: Eu mai am un amănunt privind cele 66 de case retrocedate domnului Nicholas Jordan, urmaşul domnului Minciulescu. Dincolo de faptul că ochii nu corespund, iertaţi-mă, şi nu vreau să fiu taxat drept rasist, este negru Nicholas Jordan, domnule Ponta. Un judecător a desenat un afroamerican sau cum le zice acum, politically correct, nu ştiu.

Victor Ponta: African american.

Victor Ciutacu: African american, drept nepotul lui Iordache Minciulescu. Iertaţi-mă, dacă Iordache este mincinos, că era vreun negru, că pe vremea aceea nu era cu african american, atunci poate şi nepotul său putea să fie…”

„Păi nu l-a

Recunoscut

Nici bona”

Site-ul hotnews.re anunță pe 9 iulie 2013: „Barbatul caruia Traian Basescu i-a semnat retrocedarea sustinand ca este nepotul lui Iordan Minciulescu nu a fost recunoscut nici macar de bona lui.” (hotnews.re/barbatul-caruia-traian-basescu-i-a-semnat-r)

În afara faptului că pe bona mea o chema Roji de la Rozalia, era unguroaică, aproape un membru al familiei de care ne-am despărțit firește la naționalizare și se mutase din București, bona produsă de hotnews.re (aparent, un site clonă acum dispărută a lui hotnews.ro) nu și-ar fi recunoscut nici proprii copii din poza lui Victor Ciutacu.

Africanizarea s-a pornit de la poza de mai jos, furată de pe contul meu de Facebook (sigur, dacă tot este de domeniu public și dacă tot avem și Photoshop la îndemână…)

Și câți nu-i mai urmează ca furnicile pe Victor Ponta și pe Victor Ciutacu? Ei pot fi găsiți în nenumărate publicații și posturi de televiziune.

Unul ar fi așa-zisul ziarist specializat în probleme militare, Radu Tudor, omul care pretinde că stă cu pușca la ochi în orice ocazie, probabil că doarme cu ea sub pernă și care introduce ideea că eu nu exist—sunt doar un produs al imaginației lui Traian Băsescu. https://www.antena3.ro/economic/media/radu-tudor-despre-retrocedarea-celor-66-de-case-decisa-din-pix-de-un-demnitar-isi-da-singur-casa-220540.html

Dacă se dă Google pe grupajul „Traian Băsescu 66 de case Nicholas Jordan” se obțin sute de hituri. Ambasada Statelor Unite la București continuă să susțină că nu a realizat niciodată amploarea scandalului Jordan, o imposibilitate atunci când este vorba de un fenomen social de proporții, implicând viața a sute de persoane evacuate în stradă, dacă ne luăm din spusele Ziarelive.ro și celorlalte surse.

Sunt incluse oare în statistici și evacuările pe care exclusivnews.ro le leagă de resturantul Noblesse, o instituție a cărui reputație că fiecare scrumieră de pe masă este dotată cu un microfon și cameră video a ajuns demult de pomină?

Cine s-a înțeles cu cine ca să se asigure tăcerea deplină din partea autorităților americane?

Să urmărim și Blogul Octavian Pelin, promovat, printre alții, de DCNews.ro al lui Bogdan Chirieac. Blogul se aliniază publicației lui Chirieac protestând retrocedărea celor 66 de case imaginare și nu se sfiește astăzi să îl acuze pe procurorul general al României de favoritism, atunci când investigația este închisă în anul 2017:

TRAIAN BASESCU „PRIMARELE”ALIAS „NICHOLAS JORDAN ” A RETROCEDAT 66 DE CASE INTR-O SINGURA ZI,ACELEIASI PERSOANE!

LAZARICA DE LA PARCHETUL GENERAL L-O SALVAT PE MAFIOTUL TRAIAN BASESCU SI DE DOSARUL PENAL PRIVIND RETROCEDARILE ILEGALE SI L-O CLASAT!

Nu-i de mirare! Octavian Pelin execută doar ordinele primite și acestea nu includ explicația cum l-o salvat pe Traian Băsescu procurorul general al României și nici pe ce motiv i-o clasat dosarul! Octavian Pelin primește informațiile dintr-o sursă de un anti-americanism atât de feroce, este greu să-i găsești egalul în alte publicații. Și totuși el (și cei care îi funizează aceste informații) sunt lăsați să prospere de convențiile rezultate în urma vizitei de cumetrie directorului FBI James Comey în România din Martie 2015. Alții sunt cei ce suferă consecințele, incluzînd printre ei și mai mulți cetățeni americani (căci nu sunt singurul).

„Părinții

i-au ținut

Parastas”

Dacă n-am reușit să fac vreun progres în relația cu presa, nu găsesc nimic mai bun de spus, doar mai rău, mult mai rău, despre relația cu poliția.

În pofida unei lipse totale de probe din partea poliției din România, în pofida bogăției dovezilor pe care le-am furnizat, o investigație nesfârșită și neîntreruptă, împinsă de capriciile câtorva demnitari de rang înalt, inclusiv un prim-ministru, s-a mișcat într-un ritm de melc. Scopul real al anchetei n-a fost ca ea să fie rezolvată, ci doar să mă țină angrenat într-o partidă de șah etern. În definitiv, singura problemă în discuție, lăsând la o parte o diversiune sau alta, a fost în permanență una singură: sunt eu Nicolae Minciulescu, cunoscut după naturalizarea în Statele Unite ca Nicholas Jordan, sau sunt un impostor care i-a luat cumva locul lui?

O întrebare simplă, care în orice altă parte a lumii civilizate ar fi fost rezolvată la fața locului. Datorită procedurilor de imigrare, ambele țări aveau amprentele mele digitale, certificatul meu de naștere și, de la acel punct încolo, o succesiune de imagini modificate de avansarea vârstei, reprezentând însă în mod clar aceeași persoană pe toate tipurile de cărți de identitate/documente de călătorie posibile, inclusiv vechi pașapoarte anulate—adunate toate împreună, detritusul unei vieți petrecute în voiajuri de-a lungul globului. Majoritatea documentelor mele au fost, de nevoie, scanate și pot fi găsite pe acest site, www.minciulescu.com, sau pot fi produse la cerere, deoarece au fost digitalizate deja cu ani în urmă.

Atunci de ce, vreau și eu să știu, s-a prelungit și s-a reînnoit cu cinism o investigație timp de 14 ani, suspendându-mi, practic, viața? Poliția a demarat ancheta sa în 2003 după ce cea mai înaltă instanță din țară (pentru a-mi returna proprietățile) mi-a recunoscut deja identitatea și calitatea de moștenitor din martie 2000, iar documentul rezultat a purtat sigiliul președinției României (Noi Președintele). Nici un singur fapt nu a fost descoperit din acea zi, nimic nu a putut fi adăugat care nu exista deja în dosare.

Întreaga mascaradă n-a fost altceva decât o punere în scenă, teatru politic pur. Un bătrîn din America, invalid și debusolat de amploarea unui atac pe scară națională, a devenit țapul ispășitor pentru toate relele societății.

Acuzațiile împotriva mea, fie sancționate de poliție, fie comunicate de presă ar putea umple un întreg catalog specializat (doar vrăjitoria lipsea), începând cu deja pomenitul și întotdeauna popularul (în România) atribut de „agent CIA”, apoi „arestat la manifestația pro-regalistă din 1945”, „un membru de marcă al mafiei clădirilor din București”, deja menționata „a aruncat în stradă ilegal sute de chiriasi legali”, „se presupune că tatăl său nu a avut niciodată un fiu”, „nu l-a recunoscut bona, „oameni nevinovați au murit cu nemiluita din cauza evacuărilor orchestrate de Jordan”, culminând cu „adevăratul Nicolae Iordan Minciulescu a murit în decembrie 1985, când părinții lui i-au ținut un parastas prelungit, de-aproape o săptămână” (Cum moartea aceeasta a mea o precedase pe a lui, au apărut relatări de presă susținând cu toată seriozitatea că practic el mă moștenise pe mine).

Dacă îmi amintesc bine, exact în perioada aceea din 1985, eu mă găseam în vizită la Tokyo, în Japonia, cu un grup mare de colegi de la servici.

Marinela Aksan

Se-apucă să dea

Interviuri

„Imobilul, împreună cu altele de pe Calea Șerban Vodă, a aparținut înainte de naționalizare unui fost senator, Iordache Minciulescu, al cărui fiu, Șoimu Iordan Minciulescu, a rămas să locuiască într-unul din apartamente până când a decedat, în 1986. Fiul lui Șoimu Iordan a emigrat în anii 1970 în Statele Unite și se pare că, nu după mult timp, ar fi decedat: „persoane din cartier, care îi cunoșteau, spun că Șoimu i-a făcut pomeni fiului, Nicolae Minciulescu, până când a murit el, deci că fiul murise înaintea lui Șoimu”.

În anul 2003, a apărut un anume Nicholas Jordan, cetățean amerincan, care a pretins că este fiul lui Șoimu Iordan și a recuperat într-o singură zi 66 de case, printr-o dispoziție de primar, semnată de Traian Băsescu, primar general la momentul respectiv. Imediat, doamna Aksan a început investigații pe cont propriu și demersuri pentru contestarea în instanță a dispoziției de primar: „făcând tot felul de verificări și umblând, săpături, am descoperit toate neregulile, am reușit și am anulat dispoziția de aici [de pe imobilul de la nr. 124]”. „Jordan Nicholas ăsta care vine acum și spune că și-a schimbat numele și că de fapt el este Nicolae Minciulescu, este un impostor, n-are nici o legătură cu casele astea. Era ceva ghid pe la o firmă de turism, și probabil așa l-a cunoscut pe Nicolae Minciulescu și mai mult ca sigur de aici a pornit toată ideea asta, [furtul de identitate], că Jordan impostorul povestește într-o carte scrisă de el exact ce-a făcut. Și la urmă spune că e o ficțiune. Cartea se numește Omul de Cenușă”.

Pe 27 iunie 2014, site-ul FCDL.ro (Frontul Comun Pentru Drepturile la Locuire) publică rândurile de mai sus într-un articolul intitulat „Portrete de evacuați”: Marilena Aksan. (Numele din actele depuse pentru plângerea penală este Marinela, dar poate că Marilena sună mai bine și pentru presă și televiziune Marilena a rămas în continuare). Nimic din ce declarase Marilena/Marinela în acea zi nu era adevărat, în primul rînd nu era adevărat nici măcar faptul că ea intrase în rîndurile evacuaților, pentru a fi pe drept portretizată astfel, dar Frontul Comun Pentru Drepturile la Locuire avea o poveste zguduitoare la îndemână și cine îi poate blama pentru publicare. FCDL privea problema doar prin prisma binelui societal.

Atunci am început să pricep că degeaba îmi depusesem de ani de zile actele de identitate și că degeaba fuseseră ele verificate și aprobate. Oricine-aș fi fost eu vreodată și orișice aș fi spus la vreun moment dat, nici nu mai avea importanță.

Aparent, odată devenit cetățean American, mă reîntorsesem în țara unde m-am născut în 1946 doar ca un impostor și doar pentru a o jefui. Bunicul meu a murit în 1940, cu șase ani înainte de de a mă naște eu și cu 10 ani înainte de naționalizare. Cum puteam eu, chiar dacă nu murisem, dar să pretind totuși, conform unei alte povești prezente în ziare pînă și în acest an, că sunt „fiul senatorului”? Cum a fost cu putință ca bunicului să i se naționalizeze vreo casă când el era mort de 10 ani?

Marinela Aksan face

O plângere penală și-apoi

Participă la mese rotunde

Dacă tot brodasem atâtea elemente de ficțiune, măcar d-na Aksan mi-a recunoscut meritele literare (că altfel slabă speranță de la Manolescu, Liiceanu și compania). Chiar m-a mirat de ce nici o editură mai întreprinzătoare nu s-a apucat să reediteze „Omul de Cenușă” măcar din cauza notorietății mele. Nici nu contează valoarea intrinsecă a romanului (evident discutabilă). Datorită  împletirii atât de strânse între ficțiune și  realitate evidentă în paginile sale, „Omul de Cenușă” ar trebui să intre în istoria literaturii române numai prin valoarea sa documentară.Oricum, nu e timpul pierdut pentru o reeditare și poate cineva o va face. Doar în acest caz ar fi posibil ca vreunul din noii cititori să-mi explice și mie „exact ce-am făcut.” Nici eu, care am scris cartea în limba engleză inițial, și nici tot eu, care am tradus-o în română (și-am indicat pe coperta interioară numele traducătorului ca fiind N. Minciulescu), nu puteam bănui în 1993 în plin regim Iliescu că se vor retroceda cândva casele naționalizate (unul din motivele pentru care m-am și reîntors în America în 1995) sau că cineva va face vreodată o analiză criminalistică a unui text publicat de mine.

Toate aceste amănunte nu s-ar fi discutat vreodată, în orice caz nu în acest blog, dacă fabulațiile d-nei Aksan nu ar fi devenit baza unor anchete polițienești interminabile în care, potrivit dosarului ajuns (pentru doar două ore în dimineața procesului) la avocații mei, se efectuaseră de-a lungul anilor mai multe analize criminalistice, incluzând studiul cernelii de pe ștampilele din pașaport și alte mijloace moderne.

Nu este exclus ca și resurselele FBI-ului să fi fost folosite în cadrul cooperării mult lăudate, dar n-am cum să știu și nici nu-mi pot închipui cine să-și fi bătut capul să-mi spună. Pe cine să-ntreb, ambasada?

Fabrica de semnături

A comisarului

Călin-Vicențiu Dan

Pot să-mi răspund singur la întrebare. Toate aceste evenimente descrise de mine s-au petrecut sub ochii îngăduitori ai ambasadei SUA la București, unele precedând vizita lui James Comey, dar virulența de vârf petrecîndu-se cu precizie pe durata în care el a fost în post. Și mai semnificativ, la exact 20 de zile după ce președintele Trump l-a concediat pe James Comey, ÎCCJ a declarat brusc, nu mie, bineînțeles, eu nu am contat vreodată pentru ei ca partener la vreo discuție, ci fostului președinte Băsescu că de fapt n-au fost 66 de case, ci 6 clădiri. Că eu sunt nepotul senatorului, nu fiul care aș fi pretins să fiu. A fost informată ambasada? Sunt convins că da. Cineva îi ține la curent și probabil că îi și consiliază pe tema președintelui Băsescu și, ca amănunt periferic, cazul meu.

Este foarte posibil ca ambasada să se fi consiliat chiar din primii ani ai scandalului în privința mea cu comisarul șef Dan Călin Vicențiu, o persoană în care personalul ambasadei avea toată încrederea. În ciuda unor semne de întrebare asupra trecutului său, incluzând anii dinaintea Revoluției, dar mai ales de după, Dan Călin Vicențiu, a fost totuși aprobat pentru o viză specială de studii și selecționat pentru cursurile de perfecționare de la Academia de Poliție ILEA din Roswell, New Mexico, în Statele Unite. De fapt, a fost chiar șeful delegației.

Dan Călin Vicențiu este totuși aceeași persoană, care a semnat caruselul de ordine ilegale de investigare cu numele meu ca obiect. De unde să știu eu dacă Dan Călin Vicențiu nu este cel care a asigurat senin personalul ambasadei că vinovăția mea este atât de clară, n-ar fi avut nici rost ca ei să se implice într-un caz care ar fi adus ambasadei doar bătăi de cap și proastă publicitate în fața publicului român?

Avocatul, fost milițian,

Pavel Abraham minte

De îngheață apele

Cu ani mai târziu, fostul coleg al lui Dan Călin Vicențiu, Pavel Abraham, milițian/avocat/comentator TV, anunță la posturile de televiziune Antena 3 și România 3 că, în fața probelor covârșitoare ale procuraturii, demascarea mea ca impostor este o chestiune de zile: „Analiza cernelei roșii de la ștampilele de pe acte a dovedit că acestea sunt falsuri. Ca și pașaportul său, care cu certitudine nu a fost emis de autoritățile române.”

Pavel Abraham susține sus și tare că schimbarea mea de nume prin naturalizare în SUA este valabilă și în România. Afirmația este făcută în ciuda legilor care stipulează că orice act civil eliberat în afara țării nu este valabil în România până la emiterea unei hotărîri judiciare românești care să-l valideze sau care încuvințează emiterea unui act complet nou (în cazul meu, schimbarea de nume). Am clipul unde susține aberațiile sale. I-am analizat mai pe larg minciunile în articolul  Atenție domnule Pavel Abraham din 19 mai 2015, chiar pe acest blog. Activitatea sa este năucitoare, dorește să o apere pe Elena Udrea, fosta președintă a PMP, pe Marilena Aksan (în ciuda celor publicate în Sinteza Zilei, nu este clar dacă a fost apărătorul ei); singurul său client verificat este clanul lui Bercea Mondial, a cărui reputație nici nu mai trebuie discutată.

Pe 20 aprilie 2015, postul Antena 3 a organizat o sărbătorire în studio a acestei demascări, declarând-o ca pe un fapt împlinit. „Instanța a hotărît astăzi să anuleze în totalitate decizia prin care s-au retrocedat 130 de case.” Care 130 de case? Care decizie? Numai minciuni, în parte disproporționat de mare de la avocatul Pavel Abraham, care minte de îngheață apele și nu este prima dată. Îl somez să mă dea în judecată pentru calomnie.

Discuții la nesfârțit despre himere se pot întâmpla doar în circumstanțe favorizante duse la extrem. Șase săptămâni de la plecarea din România a lui James Comey s-au dovedit de ajuns pentru apariția circumstanțelor cele mai favorizante.

Ambasada SUA are

Mâinile legate și regretă,

Dar în primul rând minte

Acesta este motivul pentru care solicit o investigație a conduitei autorităților americane cu privire la ceea ce mi s-a întâmplat, cel puțin în zona în care erau implicate instituțiile americane, indiferent dacă partea română acceptă să coopereze sau nu. Până în prezent, cererea mea a fost refuzată fără explicații pe fiecare canal pe care l-am încercat, fie că este FBI-ul, fie că este Departamentul de Stat. Pentru numeroasele mele sesizări pentru „un cetățean american cerând asistență”, ambasada americană la București a refuzat cu încăpățânare să răspundă în scris, cu excepția listei avocaților de limbă engleză de la București și a altor sfaturi generice, adecvate pentru orice altceva, dar ceea ce am cerut în mod specific: o scrisoare semnată de ofițerul politic al ambasadei către guvernul român, cerând explicații asupra unui evident scandal politic implicând un cetățean american.

Propriile statute ale ambasadei oferă acest serviciu la cerere. Urmează bineînțeles un studiu, și dacă se găsesc merite acestei cereri, plângerea e transmisă mai departe. Singura interacțiune între ambasadă și mine a fost cît se poate de repetitivă: eu trimiteam și reînnoiam plângerile, mi se răspundea cu vechea listă de avocați, „care asigură asistență juridică în retrocedări.” Au repetat aceleași vorbe goale chiar și-atunci când a intervenit pentru mine congressman-ul local, Ron DeSantis. Nu-mi bat capul să traduc. Birocrația sună la fel în toate limbile. Urmează să le sosească în curînd o scrisoare de la amândoi senatorii de Florida, Bill Nelson și Marco Rubio. Sunt curios dacă răspunsul va fi din nou același.

 

 

Affidavit de la

Ambasada care nu

Are habar de mine

Cum se explică atunci că, la începutul scandalului, Stephanie A. Bunce, ofițerul consular (ACS) al ambasadei, mi-au eliberat prompt, în decurs de o oră, o declarație de identitate destinată poliției române? Confruntat cu aceeași cerere, refuzul noului ofițer ACS mi-a lăsat, recunosc, un gust amar în gură.

O replică scurtă, dar la obiect, de genul „Am studiat afirmațiile dvs. și nu găsim nici un merit în ele” ar fi fost doar un exemplu dintre cele câteva răspunsuri la fel de rezonabile pe care le-aș fi putut accepta. Nu a existat însă niciodată vreo explicație, doar vorbe goale, repetate cu o încăpățânare care m-a lăsat suspicios. Oricum, poliția română a avut actul de mai jos în mână din 2003. Se cunosc rezultatele. Vorbim despre el și în 2017.

Repet însă, vreau să discut aici numai implicațiile privitoare la acțiunile părții americane. Un scandal orchestrat, cu acțiuni de stradă, victime înlăcrimate la televiziune, un oficiu FBI atașat de ambasadă specializat exact în problema discutată la infinit, furt de identitate, și-ai cărui angajați civili făceau lunar naveta la Rîmnicu Vâlcea (centrul utilizării frauduloase a cărților de credit) și nimeni nu mișcă un deget? De ce să nu îmi închipui că și la ambasada americană se primiseră ordine de sus în privința mea?

 

Mark Giesenstein

Și

Dean Thompson

Am crezut pentru o vreme că situația se va schimba atunci când, în octombrie 2014, a sosit în vizită la București fostul ambasador Mark Giesenstein. Acesta și-a informat successorul la cârma ambasadei, Dean Thompson, noul Charge d’Affaires, despre “o misivă foarte îngrijorătoare” (vorbele sale) pe care o primise de la mine (pe un traseu întortochiat, trecând prin filiala din Hong Kong a firmei sale, Mayer Brown—se vede bine din fotografia alăturată, că fostul ambasador avea acces la cele mai înalte repte ale puterii). Dar și de data aceasta, nu a urmat nici o acțiune. Doar o tăcere deplină.

Miercuri 10/8/2014, 8:49 AM
Nicolae, thanx for forwarding  your very disturbing note. I have forwarded it to the new charge at the embassy. I am having dinner w/ him tonite and will discuss.  Thanx Markg

Nu e nevoie de traducerea în limba română, la fel cum nu este nevoie de identificarea partenerului de exercițiu al fostului ambasador Giesenstein. Oricine poate înțelege conținutul rândurilor de mai sus. Un cetățean American ajunsese pe prima pagină a ziarelor din România. Nenumărate relatări contradictorii asupra identității sale „reale” circulau pe toate canalele de media și reușiseră să aducă în stradă pătura cea mai săracă și mai ușor de influențat a populației, iar ambasada SUA la București  se comporta ca și cum nimic neobișnuit nu se întîmplase. Evident că exista o explicație, dar ea a rămas și rămâne încă și-acum ascunsă.

Între timp, am primit din diverse surse și alte documents referitoare la cazul meu. Sunt destui cei care, alături de mine, le consideră dovezi suficiente că nu doar neglijența se ascundea în spatele zidului birocratic de apatie cu care mă înfruntam. ci altceva, mai sinistru.

Am descoperit apoi că același Charge d’Affaires, Dean Thompson, îl însoțise și pe James Comey la toate întâlnirile acestuia, atunci când directorul FBI-ului l-a urmat destul de repede pe Giesenstein și-a devenit următorul VIP american care să visiteze România. În ziua de 3 martie 2015, James Comey, cu Dean Thompson plantat la mai puțin de-un metru alături, a susținut public discursul unde îndemnul „Să ne apărăm cetățenii” figura la loc de frunte, iar întregul discurs a fost citat pe larg de toată presa românească. Spre regretul meu, sentimentele sale nobile nu au inclus și pe-americanul vârstnic care scrie aceste rânduri. „Vom colabora ca să ne apărăm cetățenii” a rămas, și mai rămâne, nimic altceva decât o memă pentru mine și pentru alți câțiva americani, victime cu toții ale aceleiași strategii geopolitice ciudate provenind direct de-acasă.

Nimeni nu contestă existența unei cooperări reale între cele două țări, în primul rând în lupta comună împotriva criminalității informatice. Cu cel important birou FBI din Europa de Est atașat ambasadei americane la București, o investigație reală în ceea ce era în esență un caz de identitate furată ar fi trebuit să fie încheiată deja în timpul sau cel mult după vizita directorului FBI în România. Plus că a existat pe deasupra încă un motiv, și mai convingător, pentru o rezoluție rapidă: oprirea sa foarte publicizată la sediul SRI, unde un dosar complet despre mine era disponibil în seifurile din arhive încă de la începutul anilor ’90—doar fusesem deja „expus” public ca agent CIA, un zvon plantat cel mai probabil de SRI în sine. Era exclus să nu se fi făcut o investigație. Mă poate contrazice cineva?

O știre de ultimă oră anunță că și fostul ambasador la București Mark Giesenstein este obiectul unei plângeri penale în România pentru participarea sa la fondul Proprietatea. Caruselul plângerilor penale în România nu se mai oprește. Am avut cum am descris mai sus multe probleme cu d-l Giesenstein, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să m-aștept să i se întâmple și lui ce mi s-a întâmplat mie. Rămâne de văzut cum va reacționa ambasada SUA atunci cînd și d-l Gitenstein le va cere sprijinul: „Nu putem interveni, avem mâinile legate!” Ce ipocrizie!

O strângere

De mână,

Apoi alta

Eu cred că d-l. Comey nu-mi datorează doar un singur răspuns, ci o serie întreagă. Lozinca de lemn „Vom colabora ca să ne apărăm cetățenii” nu a fost singura sa declarație de notă, la fel cum și clădirea SRI-ului nu a fost singurul loc în care el să fi petrecut un timp de durată considerabilă pe durata vizitei.

Din primul moment pe care l-a petrecut pe pământ românesc, directorul Comey s-a mișcat repede: întâi, s-a întâlnit cu președintele României, Klaus Iohannis, la Palatul Prezidențial, apoi s-a dus la sediul Guvernului pentru a se întâlni cu premierul Victor Ponta. La ambele întâlniri au participat atât directorii serviciilor secrete române, cât și persoana responsabilă de securitatea națională ca vicepremier și ministru de interne, generalul Gabriel Oprea.

Și alte instituții au fost vizitate apoi în succesiune rapidă, iar într-o paralelă notată de mai mulți ziariști, în decurs de șase luni de la plecarea directorului Comey, jumătate dintre liderii cărora le-a strâns cu entuziasm mâna, printre care și premierul Ponta și ministrul de interne Oprea, au dispărut de pe scena politică într-o succesiune la fel de rapidă. Motivele disparițiilor cuprindeau o întreagă gamă de infracțiuni, de la omoruri involuntare până la plagierea în serie a tezelor de doctorat, la fraudarea voturilor și chiar fraudare fiscală la scară largă.

Comisarul Călin-Vicențiu

Dan este bolnav din

Motive personale

Directorul FBI a subliniat în discursurile sale parteneriatul tot mai mare dintre România și SUA în diverse domenii, cum ar fi combaterea corupției, terorismului și criminalității, observând că 32 de ofițeri români au terminat Academia FBI, în Quantico, Virginia. Pe lângă cei 32 de ani care au început deja, instructaje la fel de minuțioase au avut loc în alte locații din SUA: la academia ILEA din Roswell, în New Mexico, și la Pittsburgh, în Pennsylvania, sediul central Cyber ​​Squad al FBI-ului.

Chiar și persoana care a semnat caruselul de ordine ilegale de investigare cu numele meu ca obiect a luat parte la acea pregătire specială din SUA pe care a lăudat-o directorul Comey. La câțiva ani după absolvirea cu succes a ILEA Roswell, Dan Călin Vicențiu, ex-stagiarul bine pregătit a fost obligat, alături de alți funcționari de rang înalt, să se pensioneze „medical.”

Toți în aceeași zi însă? Este posibil? Este. „Cu prilejul unei conferinte de presa din martie, ministrul Vasile Blaga afirma ca toti politistii care apar in stenogramele Voicu vor parasi institutia, asteptand ca acestia sa se intoarce din concediile medicale. ‘Am făcut acest lucru din motive personale, fiecare om are anumite calcule’, a declarat Mihai Călinescu pentru cotidianul Adevarul.”

Cât despre comisarul Dan Călin (căci din toată colecția de ordine semnate de el pe care o am, doar așa semna Dan Călin, niciodată și Vicențiu, niciodată Călin-Vicențiu Dan, cum aparent îi este numele de familie)? Cu ce se mai ocupase el înainte de a se îmbolnăvi și a intra în concediu medical? Cu destule. Mi-a amestecat până și sora, care se aproprie de 80 de ani, acuzând-o că ar fi rupt sigiliile unor dosare aflate în seifurile de la curtea supremă a României. Kafka. Și câtor altora li s-au intentat probabil investigații asemănătoare?

Pe parcurs, semnase ordinele de investigare ale clădirilor familiei Minciulescu—în suveică: cum se încheia negativ o investigație (și așa s-au terminat toate, doar nu era nimic de descoperit), se reîncepea alta pe aceleași motive. Câte resurse au fost cheltuite degeaba în aceste așa-zise investigații din banii statului, n-am auzit să dea cineva socoteală.

Trei documente din colecția sorei mele, stomatolog pensionar în Germania, și ea aruncată în stradă la naționalizare, ca și mine, anchetată timp de 10 ore degeaba de către autoritățile române în timpul unei vizite în România. Unul din subiecte, dacă un impostor se dă drept fratele ei.

Clădirea în cauză este Șerban Vodă 76-78. Ene Nicolae (și el fost milițian, ajuns stăpân pe clădire prin complicitatea lui Dan Călin) este cel ce a inițiat plângerile penale, totul pentru a se putea păstra profiturile Barului Amyra’h, de la subsolul clădirii (vezi și articolul „Barul Amyrah și destinul familiei Minciulescu”, publicat în acest blog pe 2 mai 2015). Semnătura lui Dan Călin se găsește și pe alte acte—cu siguranță îi voi dedica un articol separat. Fostul comisar Dan Călin, pensionar medical și proprietar de terenuri la Mogoșoaia, locuiește în aceeași zonă și sper să fie sănătos. Ene Nicolae a decedat între timp. Îi urez sănătate fostului comisar, cerându-i ca măcar acum, la spartul târgului, să explice odată și-odată puzderia sa de semnături. Chiar crede că nu va răspunde niciodată? Unul din șefii săi direcți, Gabriel Oprea, este audiat din ce în ce mai des de către parchet. Va veni și vremea lui Dan Călin.

Stagii la Roswell, NM, unde

În 1948 s-a prăbușit un OZN

(Presa americană, nu cea română)

În America, mărturiile triumfaliste, prezentând victoriile majore câștigate de instituțiile române sub egida FBI și a altor consilieri furnizați de SUA în lupta împotriva corupției, au devenit între timp norma. La recentele audieri „Lupta Anticorupție în România,” prezidate de senatorul Roger Wicker (R-Ms) la 14 iunie 2017, în sala 212/210 a Centrului de Vizitare a Senatului din Washington, DC, găsim cea mai recentă listă a acestor exemple de succes. Bineînțeles, de-acolo lipsește numele lui Dan Călin Vicențiu, un om verificat minuțios de ambasada SUA și, odată reîntors la București de la specializarea la Roswell, un adevărat prototip al corupției polițienești la cel mai înalt nivel, din cele mai multe relatări ale ziarelor vremii.

Totuși, poate greșesc. Un alt cablu referitor la ILEA și Roswell, grupul următor, menționează importanța investigării minuțioase a candidaților trimiși în New Mexico, nu cumva să fi încălcat drepturile civile ale cuiva. Sunt sigur că nu toți cei ajunși la Roswell au fost de teapa lui Dan Călin, așa că unde a fost nevoie am acoperit (stângaci) numele din cablu. Acuzațiile mele despre Dan Călin sunt deja pe blog de doi ani de zile. Destui ziariști ca Ovidiu Oanță de la ProTV și alți cîțiva au publicat fotografii și documente de pe acest blog și de pe pagina mea de Facebook. Unii mi-au cerut permisiunea și le-am dat-o.

Nimeni nu a intervenit să-i ia apărarea lui Dan Călin Vicențiu, nici măcar el însuși. Îi invit pe toți să vorbească. Cam așa scrie, pe cablul interceptat: „Post requests that the Department check its records for any information regarding abuses or violations of human rights ON these individuals.” Fiecare nume a fost verificat de către ambasada SUA. Undeva există o database. Și, conform ei, drepturile mele nu au fost abuzate sau violate vreodată. Aș vrea și eu o dezmințire în scris a ambasadei, nu numai referitor la mine, dar că vreunul din stagiarii la cursurile de la Roswell și mai târziu la Budapesta ar fi fost implicat în luare de mită!

Am și o propunere pentru d-l Dan Călin Vicențiu. Să-l contacteze pe omniprezentul Pavel Abraham, un om care nu are nevoie de acces la un vicepreședinte american, atunci când el îl poate lua în brațe chiar și pe președinte.

Capitalismul

De omenie

Poartă vina

E greu să descriu în câteva rânduri cât de temeinic mi-a fost afectată viața de pe urma celor întâmplate. Am fost diagnosticat în ambele țări cu depresie cronică, diagnostic precizat la întoarcerea mea în SUA ca fiind PTSD. Nu pot să uit rușinea pe care am simțit-o când oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în viață mi-o discutau senini la televizor, ca și cum ar fi știut ceva cu adevărat, gîndurile de sinucidere (începute, documentate și tratate medical din Aprilie 2004), anii pierduți în certitudinea că acest coșmar va continua pentru totdeauna. Îndepărtarea de familie.

Cei care cred că mi s-a retrocedat „o stradă întreagă”, pot avea satisfacția că anii aceștia m-au distrus și din punct de vedere economic, ținându-mă până în gât la ​​judecăți pe care nu aveam cum să știu cum și cînd se vor termina. Sunt ani întregi în care eu am refuzat să mai am de-a face cu toate minciunile spuse despre mine. Familia a preluat din loviturile care nu au încetat să cadă, mai ales singurul membru al ei care a rămas în România. Îi mulțumesc din nou pe această cale. Și totuși aceste lovituri care nu se mai opreau m-au trezit în sfârșit, ca pe un boxer care se trezește din pumni, prin vara anului 2014.

Am început blogul din 2015, am obosit eventual și nu am mai scris nimic în 2016, dar ce s-a întâmplat în Mai 2017 întrece orice măsură. Trei săptămîni ajung pentru a dovedi că eu sunt eu? Și cei 14 ani de chin dinainte cui i-au folosit, aș vrea și eu să știu? Să avanseze cariera lui Octavian Știreanu (un om care a uitat complet că totuși noi ne-am întâlnit la el în birou în 1993) și-al său eAzi, a Biancăi Nae și a Andreei Crețulescu? Cariera lui Victor Ciutacu? Am avut un scurt contact cu el recent pe FB Messenger, unde concluzia sa a fost că nu avem ce să ne spunem, de fapt, „Nu vă plâng eu de milă!” Evident Victor Ciutacu păstrează convingerea că sute de persoane au fost evacuate din casele lor din pricina mea. Are dreptate. nu avem ce să ne spunem.

Măcar Octavian Știreanu are un plan: cum să combatem „Capitalismul bezmetic și binefacerile sale.” Pe 1 februarie 2015, Octavian Știreanu a anunțat lansarea proiectului Geoană-Vanghelie: „Ar trebui să trecem de la capitalismul de cumetrie la cel de omenie,” spunea dânsul prin Agerpres. Frumoase vorbe, dacă ar însemna ceva, doar știm cu toții cam pe unde i-a dus pe Geoană și pe Vanghelie capitalismul lor de omenie. Oricum, James Comey a sosit în România peste exact o lună (căci februarie are 28 de zile, așa că exact o lună este), pe 3 martie 2015, și a bătut repede cu discursurile sale ultimile cuie în capacul coșciugului capitalismului de omenie. Nu cred că a fost o mare pierdere. Și comunismul, în definitiv, se autointitula comunism de omenie.

******************

Black

Hole

Sun

Aș vrea ca Departamentul de Stat să caracterizeze, dacă poate, ceea ce mi s-a întâmplat mie cu orice alte cuvinte decât tortură, chiar dacă aceasta a fost de natură psihologică, și nu fizică, căci evident că nu mă pot compara cu un prizonier taliban de la Guantanamo (și cu siguranță, de la Szimany, în Polonia, sau, foarte posibil, de la Kogălniceanu—de 23 s-a scris deja în ziare, dintr-un intercept elvețian—și de la Timișoara, amîndouă locurile, unde altundeva, în România).

Mă agăț și eu de speranța că am fost lăsat spre folosință ca sac de box pentru Antena 3 și România TV în numele unor interese naționale, de pilldă, să nu cumva să se supere Victor Ponta, căci și lui i-am scris o scrisoare deschisă nu prea măgulitoare pe vremea când era Prim Ministru și toată lumea, inclusiv Departamentul de Stat, era forțată să ia în considerație șansele sale reale să devină președinte.

Poate că nu am suferit suficient după standardele Departamentului de Stat pentru a mă califica drept victimă? Până acum, Departamentul de Stat refuză să-mi răspundă. La 29 mai 2017, potrivit presei românești, toate acuzațiile împotriva mea au fost abandonate. Nu am fost informat oficial. Nici măcar nu pot fi sigur că este adevărat, deși trebuie să fie așa: cazul meu a implicat și pe fostul președinte Traian Băsescu, de la un punct încolo ținta reală a vânătorii politice.

În dosarul care conținea numele meu, fostului președinte i s-au dat concluziile instanței (se pare că a fost informat într-o seară de duminică direct de la sursă), iar a doua zi a comentat în public că a fost exonerat. Statutul meu nu a fost dezvăluit însă. Dintr-o dată, după lunile în care fusesem materie primă pentru comentarii de toate felurile, am dispărut din nou ca într-un hău.

Am rămas țintit în mijlocul unei găuri negre—poate ar trebui să mă trezesc la realitatea că nu am părăsit-o niciodată.

Am să emulez și eu pe ultra-productivul bloghingar Octavian Pelin (deja citat), un om care își împănează site-ul cu clipuri muzicale, unele chiar foarte bune. Mie mi-ajunge unul singur, Black Hole Sun, Soundgarden, 1994.

Ce să

Mai bătem

Apa-n piuă!

Marți 26 August 2014, a fost ziua când am realizat, în fine, că identitatea și numele meu înseamnă totuși ceva inalienabil, și că decizia inițială de a-mi îngropa în permanență capul în nisip nu este, totuși, cea mai bună soluție de viață. Așa mi-am început însemnările care au evoluat într-un blog anul următor. Fac aceste adăugiri azi 26 August 2017. Știu precis ce am de gând să fac în continuare și ce mă aștept să se întâmple în viitor. La nevoie sunt gata să mă leg cu un lanț de grilajul ambasadei României la Washington, DC. Am fost acolo anul trecut pentru niște acte și i-am luat măsura. Grilajului, bineînțeles.

Ce să mai bătem apa-n piuă!

Stimate domn Comey, presupun că, după ce voi descărca pe blog restul scrisorii mele deschise, dumneata sau poate vreunul din foștii dumitale subordonați încă în slujba FBI-ului va reacționa negativ citind aceste rânduri nu prea reverențioase. S-ar putea, bineînțeles, ca eu să trăiesc deja în afara realității, genul acela patetic de personaj desuet și care-și exagerează importanța, iar în acest caz nimănui nu-i va păsa nici cât sub unghie la orice-aș avea de spus. Nimeni nu mă va lua în seamă sau așa mi se dă să înțeleg.

Sincer însă, după tot ce mi s-a întâmplat în acești ani, nu prea-mi mai pasă. Hotarul la care mai conceptualizam încă ideea de frică a fost trecut demult. Poate nu dumneata personal, stimate domn Comey, dar întreaga clică din spatele dumitale din vremea când le erai șef și-a dat deja contribuția la distrugerea vieții mele dincolo de punctul la care m-aș mai putea aștepta la o revenire. Așa că, răspunde-mi în orice caz. Sunt ușor de găsit.

Published inUncategorized

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

fight fire with fire