Skip to content

Barul Amyra’h și destinul familiei Minciulescu

Amyrah

Am încercat în zadar să forțez fotografia de deasupra să se așeze pe la sfârșitul textului, temându-mă ca nu cumva să fie primul lucru pe care îl va vedea cititorul și să-l sperie sau să-l ofenseze poate. Din păcate, folosindu-se de lipsa mea de experiență în crearea blogurilor, fotografia s-a încăpățânat să se ridice mereu la loc, sus, și, odată târâtă de mine în jos, să o ia iarăși din loc, în sus, ca un balon (ok, ca un grup de baloane legate împreună), săltând cu ușurință deasupra textului de-abia completat, orice-aș fi făcut. Am decis să o las acolo, dacă așa a fost să fie.

Și, tot așa a fost să fie, povestea uneia dintre casele familiei noastre, cea despre care bunica mea, Elena Minciulescu, mi-o pomenea des pe când era în viață (a murit în 1955), numind-o simplu „casa noastră, colț cu Mărășești”. Așa o identifica ea fără a-i mai da numărul. Nu era nevoie, știam că îmi vorbea de Calea Șerban Vodă 76-78, adresa pe care o vedeți pe harta corect trasată peste colecția celor nouă poze, adresă clar indicată de – ce altceva? – un balon roșu. Și, comparat cu trecutul, găsiți acum și un număr de telefon, în caz că aveți nevoie să vi se explice cum să ajungeți acolo, iar pentru cei chiar și mai străini de oraș, site-ul are versiuni suplimentare, în limbile engleză, arabă și japoneză.

Când aveam vreo 4 ani, mă jucam pe acolo prin curte și am izbit violent o clanță cu capul, chiar deasupra ochiului. Am fost dus degrabă la colțul de peste drum pe Șerban Vodă, unde cred că era o mică Policlinică, ori un Cabinet Medical, oricum, cineva pe care tatăl meu, medic radiolog, îl cunoștea, mi-a oprit puhoiul de sânge care mă orbea, m-a cusut și m-a bandajat, apoi m-a redat familiei. Mai am și acum o adâncitură sub sprînceana stângă, singurul semn al fracturii orbitale din ziua când am fost cât pe aici să-mi pierd ochiul.

Poate am păstrat în colțul minții o reticență față de acea clădire, în ciuda faptului că bunica mi-a repovestit destul de des panica care-mi cuprinsese familia, și, bineînțeles, și pe ea, ca apoi totul să se termine cu bine. Reticență sau nu, nici măcar de asta nu sunt sigur: atunci când singurii supraviețuitori ai familiei, sora mea vitregă și cu mine, am făcut împărțirea moștenirii și ieșirea din indiviziune, am acceptat fără ezitare ca sora mea (cu 8 ani mai mare; soră după mamă, nu și după tată, de aceea am moștenit eu mai mult) să păstreze ea drepturile de revendicare și de proprietate asupra imobilului de la Șerban Vodă 76-78. Nu a fost neapărat amintirea neplăcută a accidentului din copilărie, ci, cum am spus la început, așa a fost să fie.

Sora mea a avut probleme nenumărate cu cererile de retrocedare și în momentele inițiale, părea să aibă mai multe probleme decât mine, deși, logic, cum mie mi se alocase restul moștenirii ca unicul urmaș al ambilor părinți, păream cu mult mai vulnerabil. Bineînțeles, problemele mele n-au întârziat să apară, și odată începute, au demarat cu un factor de multiplicare de o sută. Dar, până una-alta, Șerban Vodă 76-78 a devenit centrul atenției pe moment. Clădirea ajunsese pe mâna unui fost polițist, Ene Nicolae, și a familiei sale, și procesele între sora mea și acest Ene Nicolae au durat ani de zile, poate mai durează și astăzi, nici nu mai știu.

Ene Nicolae, folosind legăturile sale cu Poliția, a început o campanie de intimidare a tuturor celor implicați în acțiunea de retrocedare, incluzându-mi sora și pe mandatarul ei într-un lanț rapid de plângeri penale. Fără un motiv aparent, după o vreme, aceste plângeri au început să mă includă și pe mine, deși noi doi, Ene Nicolae și cu mine, cel puțin pe hârtie, nici măcar nu ne găseam în conflict. Am început să primesc și eu într-un târziu copii ale acestor plângeri. Am observat destul de repede o mică anomalie. Fiecare din plângerile provenind de la Șerban Vodă 76-78, erau contrasemnate întotdeauna cu același nume, Comisarul Șef de Poliție Dan Călin, șeful Serviciului de Investigare a Fraudelor pe Municipiul București, care, invariabil, ordona continuarea anchetei, chiar dacă motivele de continuare erau atât de vizibil cusute cu ață albă, încât să fie rizibile.

Au trecut ani până am aflat cine este acest domn. Adevăratul său nume este Călin-Vicențiu Dan, și a părăsit Serviciul de Investigare a Fraudelor pe Municipiul București de câtăva vreme. Implicat în uriașul scandal produs de arestarea senatorului PSD Cătălin Voicu (în care numele său apărea suspect de des în stenogramele înregistrărilor de convorbiri telefonice făcute de DNA), d-l Dan a fost obligat să intre într-un subit concediu medical împreună cu șeful său direct, alt Comisar Șef, d-l Mihai Călinescu, adjunctul chestorului de la comanda IGPR. În martie 2010, ziarele au relatat: „Ministrul Vasile Blaga afirmă că toți polițiștii care apar în stenogramele Voicu vor părăsi instituția, așteptând ca aceștia să se întoarcă din concediile medicale,” apoi se adaugă spusele polițiștilor respectivi: ‘Am făcut acest lucru din motive personale, fiecare om are anumite calcule,’ a declarat Mihai Călinescu pentru cotidianul Adevărul”.

Fără îndoială, Călin-Vicențiu Dan, care s-a pensionat în același timp cu Mihai Călinescu, împărtășea simultan și aceleași motive personale și calcule. Iar Mihai Călinescu, ca fost Șef al Poliției Sectorului 5, a lucrat mână în mână cu și mai mult menționatul (prin tot acest blog) arhitect Vulturu, de la Comisia de Urbanizare și, evident, cu primarul Vanghelie, acum aflat și el, de câteva săptămâni, în arest preventiv. Cine știe ce ar mai putea fi găsit pe înregistrările d-lor Dan și Călinescu de la DNA, poate chiar și mențiuni ale unor adrese de pe Șerban Vodă, dacă cineva și-ar bătea capul…

În singura mea postare în limba engleză pe acest blog, “An inexplicable wall of silence”, puteți afla chiar și mai mult despre fostul Comisar Șef, Călin-Vicențiu Dan, căci se atinge în trecere și scurtul capitol al vieții sale petrecut în America. Călin-Vicențiu Dan a fost conducătorul delegației de polițiști români trimisă în anul 2005 la specializare în Statele Unite, în statul New Mexico, mai precis la Roswell, localitate cunoscută multor iubitori de OZN-uri din România drept “UFO capital of the world” (și, într-adevăr, chiar pe Main Street, strada principală, se găsește „International UFO Museum and Research Center,” pe care l-am vizitat eu însumi în timpul unei traversări a Americii acum mai mult de un deceniu). Clădirea arată ca un vechi cinema din anii ’50 (poate că și este). Primul lucru care mi-a sărit la ochi a fost un impozant motto, „The Truth is here”, „Adevărul este aici,” o frază care sper să se aplice și clădirii tribunalului din București. Dacă pe 5 mai 2015, presa și camerele de televiziune vor fi omniprezente, nu este greu de imaginat ce verdict va fi dat. (Între timp, văd că 5 mai a venit și a trecut, și data de urmărit este 19 mai acum).

Într-una din multiplele ocazii în care se dovedește că și în America escrocheriile se pot perpetua fără grijă chiar sub nasul legii, the International UFO Museum and Research Center nu are nimic în comun cu the Truth, care cu siguranță nu sălăsluiește acolo – e mult mai posibil să fie găsit într-o bună zi în România. La Roswell însă, odată ce ai intrat în muzeu și vezi ce-i înăuntru, găsești că nici nu prea ai ce să îți aduci aminte la ieșire: tot ce se vede acolo sunt colecții de ziare scorojite întinse pe niște panouri simple de lemn, cât și vreo 20 de manechine de aliens, aliniați în diverse posturi, mai mult sau mai puțin amenințătoare. Până și manechinele, cam prăfuite și vechi, păreau să provină la prima vedere din magazia vechiului cinematograf. Nimic nu era nou. Măcar la McDonald’s, ceva mai sus pe stradă, atmosfera și prețurile erau normale (normale până am ajuns în interiorul farfuriei zburătoare, omniprezenta mascotă a orașului, unde se presupunea că ar fi trebuit să mănânc ce-mi cumpărasem; am rezistat cu încăpățânare). În schimb, într-un vădit contrast cu McDonald’s, faimosul International UFO Museum, unde plătisem cinci dolari intrarea să văd niște ciurucuri, mi s-a părut un jaf.

Jafuri, crimă organizată, trafic de droguri, treceri ilegale de frontieră, acestea erau specializările polițiștilor români participanți la cursurile de vară de la ILEA (the International Law Enforcement Academy), o clădire largă, dreptunghiulară pe un câmp cam pustiu la marginea orașului. Desigur toți polițiștii români fuseră selectați cu grijă, în așa fel că, dacă la dosarul lor ar fi fost trecute abuzuri ori violări are drepturilor omului, ei ar fi fost excluși. Cel puțin așa scrie într-un transcript al Ambasadei Americane la București, apărut pe WikiLeaks: “The Department must check its records for any information regarding abuses or violations of human rights on these individuals,” apoi continuă, „The U.S. Embassy Bucharest provides the following nominations for ILEA Roswell Session 36,” și se începe cu primul nume de pe listă, al conducătorului grupului, „Chief Commissioner DAN Calin Vicentiu; Chief of Department, Financial Investigations, Economic-Financial Directorate, Bucharest Police, Official head of the Romanian Delegation.”

Sunt sigur că multiplele grupuri de polițiști români de elită care s-au perindat prin Roswell au învățat multe lucruri folositoare în America și le-au utilizat cu folos când s-au întors acasă. La fel de sigur sunt, că, după ce s-au întors cu bine acasă, primul lucru care le-a trecut prin cap n-a fost să se apuce de abuzuri și violări ale drepturilor omului. Este chiar și mai sigur însă, din actele pe care le am, purtând semnătura Dan Călin în josul paginii, că drepturile mele au fost călcate în picioare cu regularitate și înainte și după. Și, dacă avusesem de mult întrebări asupra felului cum Comisarul șef Călin-Vicențiu Dan, conducătorul grupului românesc la Roswell pe perioada Iulie-August 2005, îmi respectase mie drepturile civile înainte de 2005, cert este că a continuat să facă ce făcea și înainte, chiar și după 2005, când s-a întors în România înarmat cu tot ce învățase la Roswell.

Poate că s-a lipit totuși ceva de el acolo, pentru că, în complicitate cu Ene Nicolae, au început să fie lansate acuzații mai sofisticate, poate prea fanteziste: distrugerea sigiliilor de dosare chiar în incinta Tribunalului București, sustragere de documente, plus o infracțiune incertă, denumită „sub aspectul infr.prev. de art 215 aliniat 5 C.p.” Până la urmă, toate anchetele s-au terminat așa cum era de așteptat cu neînceperea urmăririi și declinarea competenței, numai pentru ca domnii Ene Nicolae și ocrotitorul său din umbră, Comisarul șef Călin-Vicențiu Dan, să o ia de la cap cu alte plângeri din ce în ce mai penibil plăsmuite. Neașteptatul dezastru al senatorului Cătălin Oprea le-a oprit însă total activitatea, iar noii șefi au mutat repede acțiunea de la Șerban Vodă 76-78 la Șerban Vodă 124, unde domnesc alte interese, în principal ale clanului Vulturu de la Șerban Vodă 126. Toate aceste interese, ștafeta preluată la plângeri penale de la o adresă la alta fără a se pierde intervalul obișnuit între depunerile lor, cât și, în special, întregul clan Vulturu – toate acestea vor fi subiectul articolului următor. La fel, voi secvența împreună acte din filiera Ene Nicolae – Dan Călin, cât și acte din WikiLeaks și le voi atașa de o singură postare separată.

Este foarte adevărat că eforturile din ultimele săptămâni a doar trei persoane, au dus la apariția unui blog relativ consistent și informativ. În același timp însă, îmi dau seama că ar fi trebuit să-l încep cu ani și ani mai devreme. Mă frământ degeaba. Nimeni și nimic nu ar fi putut opri apariția cafe-barului Amyra’h în „casa noastră, colț cu Mărășești,” pe Calea Șerban Vodă 76-78. Așa a fost să fie! Încă una din demonstrațiile de respect ale Primăriei Sectorului 4 pentru memoria senatorului și marelui filantrop Iordache Minciulescu.

Published inArticole publicate

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

fight fire with fire